…and the road becomes my bride…

…cu invitatul nostru de astazi (si mai ales de ieri), d-l. Robert. Daca n-ar fi lipsit momentan, din motive concrete, poate articolul asta ar fi fost scris la patru maini. Asa, o sa incerc sa-mi amintesc cat pot mai multe din ce-a fost sa fie cea mai dura excursie de anul asta (ca nici naiba nu ma mai prinde pe-acolo!).

<later edit>io-te ca veni invitatu`! o sa actualizez pe-aici cu culoarea asta…</later edit>

Planul era sa fi plecat pe la 10, sa facem scurt un Andreiasu – hai, poate chiar mai sus – si sa ne intoarcem. Doar ca plecarea a fost la 11 trecute, cu pauza de rigoare pentru depanat reteaua de la munca duminica (iubesc momentul cand sunt deranjat in weekend, tipandu-se la mine in telefon “nu merg calculatoarele”, chestie care poate insemna de la scufundarea cladirii pana la prostia utilizatorului, ordinea fiind a inversei probabilitati; agitatia unora si altora ca nu raspund, ideea de a da telefonul pe silent cand dormi, sau cand esti in timpul tau liber fiindu-le complet straina – treburi de-astea).

Robert forjeaza puternic pana la Odobesti, probabil necrezand ca o sa aiba nevoie de energia respectiva mai tarziu. Personal, merg mai la ralanti. Lunile de bere si stat degeaba se simt.

Vreme excelenta, vant usor din fata; drumul imi este arhicunoscut, observand insa cu placere ca a fost peticit destul de bine in ultimul an. Acum, trebuie precizat un lucru – traseul pana la Andreiasu (sa ma limitez la planul intial) presupune urcare constanta; desi e vorba de doar 35 km (pana la Focul viu), prima data cand am facut traseul asta m-am oprit de vreo patru ori (berea inclusa).

Azi e randul colegului de expeditie sa injure in gand urcusul continuu. Facem pauza de alimentare (n-aveam idee ca branza topita e excelenta cu grisine) cu putin inainte de Focul Viu si decidem sa continuam “pana la Nereju, ca doar se ajunge cu masina”. Mai mult de-atat, aveam de gand sa refac drumul pe care il parcursesem in august 2007 - drum care s-a terminat brusc, din motive de timp lipsa. Cei care le mai stiu cu gugle, anume maps, pot vedea scurtatura dintre Reghiu si Naruja, care anuleaza vreo 40km.

Firefox, Y U NO disable default spelling check?

Asa ca-i spun lui Robert ca ar fi interesant “sa ajungem pana la Nereju, ca de-acolo este o scurtatura de 10 km pe drum de piatra pana la Naruja”. Ce-i drept, in atlasul meu figureaza un asemenea drum forestier, dar aveam indoieli oricum. Timp aveam suficient, dotari de noapte excelente, imi permiteam chiar sa ajung tarziu in oras.

Dincolo de Andreiasu nu mai mersesem prea mult – inca vreo 5 km. Privelistea se schimba, masinile dispar, insa apar TAF-urile. In fiecare ograda, TAF si gater.  Presupun ca nimeni nu fura lemne pe-aici, tin utilajele doar pentru curse nebune prin munti.

Doar ca drumul se strica din ce in ce, transformandu-se din sosea judeteana – cat de cat asfaltata – in drum comunal. Apoi, in ulita. Apoi in curs ocazional pentru suvoaiele de apa din munti. Si urca permanent. Incheieturile mainilor incep sa se resimta, facem pauze din ce in ce mai dese. Hidratarea e pe primul loc, cred ca am baut pana acum 4 litri de lichid, dar tot ma simt insetat. Avem insa destule fantani si izvoare pe drum – macar atat.

Eu personal am o altfel de abordare fata de aceste iesiri. Sunt pentru combinarea utilului cu placutul. Adica, atunci cand e de facut o tura serioasa cu bicla, dau la pedale pana urla bicicleta: STAI! Partenerii de drum ma pot auzi lamentandu-ma, scartaind un pic, dar sunt vorbe goale ca sa-mi dau si eu sare pe coada. In realitate musc din cadru si nu ma las pana urcarea pe bicicleta devine efectiv imposibila.

Iesim din Andreiasu (comuna, zic); un bastinas ne ajuta cu traseul, comunicandu-ne faptul ca mai avem de bagat ca ursu` pana la Nereju, numai urcus, drumul e demolat, plus ca la vreo 4-5 km mai sus e rupt podul, dar se poate trece prin apa. Zice “vreo cinspe kilometri”. Zic “a, dar nu ne grabim”. Zice “pai e bine, ca vreo doua ore faceti pana la Nereju.”

Imbucurator, nu? Numai vesti bune!

Intradevar, podul e rupt – mai bine zis, inexistent (totusi cu doi-trei ani in urma, Salvarile puteau ajunge la Nereju pe aici – vorbim despre vechile Dacii papuc – asa cum aveam sa aflu de la un coleg mai tarziu). Trecem pe buza digului, care arata periculos de alunecoasa – ceea ce ma face sa prefer mersul direct prin apa. Suntem inconjurati de-o gasca de pusti, plecati la scaldat – la vreo 50 de metri e un ghiol – mai ca ne vine sa ramanem acolo, sa facem o baie zdravana si sa renuntam la restul traseului. Sa nu mai vorbesc de vreo cateva copile dragalase foc, pare-se venite in vacanta; o fi fost diferenta de varsta, dar parca-parca… oricum nu cred sa ramana (in caz in care ar fi fost) virgine dupa vara asta. Ce face muntele din omul de oras!

Dupa care urmeaza partea interesanta a drumului, de existenta careia, daca as fi stiut, probabil as fi fost la bere la ora respectiva. Mai precis, zece km de urcus prin bolovani, doua dealuri abordate in scurt, diferenta mare de nivel. Efortul ne epuizeaza resursele si pana sus facem exact cat a prezis bastinasul.

Aici trebuie sa amintesc ca au fost vreo doi kilometri unde au fost pante atat de inclinate incat, desi mergeam cu cea mai mica viteza (foaia cea mai mica cu pinionul cel mai mare) bicicleta se cabra cand dadeam la pedala si se ridica pe roata din spate, asa era de inclinata panta.

Ca bonus, cu doi km inainte de destinatia intermediara a traseului drumul se bifurca. Robert alege corect, eu nu. Asa ca o luam pe unde zic eu… alti doi km de urcus. Damn!

Hai sa va explic care a fost treaba cu alegerea drumului chiar inainte de Nereju. Drumul din stanga era misto si ne uitam amandoi la el precum ursul la miere, dar avea un semn mare pe care scria “Drum forestier” si asta nu mi-a placut. Drumul din dreapta arata ca dupa o aluviune, insa pe o parte era flancat de un gard care imprejmuia o pasune. Unde-i un gard gasesti si o casa mai devreme sau mai tarziu, apoi oameni si tot asa. Unde mai pui ca in zare chiar se vedeau case pe partea cealalta a vaii, de aceea instinctul imi spunea sa mergem pe acolo, insa Codrut a zis sa incercam un pic alternativa frumoasa, just for the hell of it. Hm, n-am putut rezista tentatiei si asa am facut un pic, doar doi kilometri pana am zis eu: GATA, vreau la vale!
Un amanunt picant a fost creat de prezenta unui Opel pe acea portiune de drum. La volan era o ea. In dreapta un el. Tipa se gasea in pozitia semiaplecata spre el si a fost atat de surprinsa de aparitia noastra ca nici nu s-a ridicat decat atunci cand m-am oprit langa fereastra ei si am intrebat-o: “Unde-i Nereju?”. Cat de taran am fost! Unde dracu’ putea fi Nereju decat in directia cealalta, ce alta alternativa mai puteam avea? Tasteaza in Yahoo Messenger si vei vedea ce zambet aveam cand i-am pus intrebarea.

Ce-i drept, drumul celalalt e chintesenta drumurilor proaste. E un maidan de gunoi, printre bolovani. Care duce, totusi, in sat. Prima oprire, prima bodega. Si invers. BERE, ACUM (la pret de oras, ca doar suntem la mamadracului in munte)!

Un fapt total surprinzator in Nereju. Am oprit la prima bodega/magazin alimentar pe care am intalnit-o. Acolo aveau o extraordinar de mare varietate de bauturi. Dintre multe altele eu mi-am luat “Mountain Dew”. In cate locuri in Vrancea gasesti “Mountain Dew”? Uau!

Daca pana acum l-am tot amagit pe Robert ca “mai mergem un pic” sau “ce naiba, doar nu ne-om intoarce acum” sau “uite, 6 km!” – de-acum nu mai e necesar. NU ne mai intoarcem pe unde-am venit, preferam 30 km in plus pe partea cealalta a muntelui – dar macar e sosea! Oricum, scurtatura Nereju-Naruja nu exista – ne-o confirma orice bastinas intrebat. Dar ce mi-s 10km (presupusi) prin piatra, sau 20 pe drum proaspat asfaltat, care <decat> coboara, cum afirma bastinasii? Alegerea e fireasca. Dar mai intai, o alta bere in centrul acestei minunate comune, unde seful de post ii cunoaste exact pe aia care fura lemne (destule curti in care am vazut camioane incarcate, probabil e semn de iarna lunga), pe aia care vin cu bardita la discoteca, pe aia care au revenit de la spital carpiti cat de cat in urma bataii traditionale de seara… Aerul tare de munte face localnicele sa-si inceapa viata sexuala (eufemistic vorbind, e mai degraba vorba de un semi-viol, in cazul in care el nu-i da ei destul de baut inainte) de pe la 8-9 ani; pe de alta parte, o fi ceva si din vina geneticii – sunt frumoase astea de pe-aici, zdravene, cu forme, fara suncile datorate mancarii de KFC sau alte de-astea. Nici nu prea par a avea acces la calculator, Facebook, etc  – nu arata insa a fi deranjate.

Pe de alta parte, nu ma intereseaza recorduri personale sau laude la bere astfel ca eu as fi ramas vreo doua ore la scaldat acolo unde podul era rupt si as fi ramas si o noapte in Nereju pe la cineva pe acasa pentru ca a doua zi, cu forte noi, sa facem si mai mult. Stiti si voi ca o noapte la munte face cat o saptamana la ses; unde mai pui ca am fi avut un pic de timp sa ne facem si niste … contacte locale.

Apropo de fetitele cu putin peste zece ani pe care le-am vazut prin Nereju si Paltin: ele au fost motivul pentru care am inceput sa inteleg mai bine romanul “Lolita” dupa doi ani de la citirea lui.

E ora 18, ar cam fi timpul sa plecam – daca vrem sa iesim din munti la asfintit; timpul e nerelevant oricum, e clar ca ajungem dupa ora 22 acasa. Cum trafic nu prea exista pe-aici, e o placere coborasul prin Spulber si Paltin (ok, e aici o panta in urcare usoara, la vreo 500 m, incomparabila insa cu cele de la Valea Sarii). Facem cei 20 km in mai putin de jumatate de ora; probabil daca ar fi existat scurtatura de care-am pomenit am fi facut o ora in cap.

Pauza de bere (iarasi, da! hidratarea e pe primul loc!). In materie de alimentatie, mergem pe o dieta formata din mere verzi si biscuiti – si e curios ca nu are efecte negative mixajul lor cu berea.. probabil sunt prea deshidratat pentru asta.

De-aici, traseul devine relativ usor. Pana la iesirea inspre Valea Sarii e mai mult coboras. Necazul e ca oboseala isi spune cuvantul, iar pantele din mentionata comuna ridica niste probleme destul de grele, in conditiile in care am dat totul la urcarea pana la Nereju. Facem pauza dupa fircare panta, hidratam, mere + biscuiti. O sa am o noapte al naibii de interesanta.

Stiti beciul dinainte de Vidra care intre timp s-a transformat in restaurant cu terasa si motel? Ei bine, are si o scena pe care un tip urla manele de rasuna toata Valea Sarii. Am urcat apoi panta care intra in Vidra si de acolo de sus am admirat superbul peisaj in ritmuri soptite de manea.

Ultima pauza mai serioasa este la “KM 25″ – nici acum nu am idee cum se numeste de fapt bodega/hanul/pensiunea asta. Patronul am ajuta cu oarece sfoara de rafie – am ratacit pe undeva mijlocul prin care imi legam lanterna de bicicleta (anume, un siret… dar orisicat!). Robert are semnalizare pe spate, dar farul e mai chior decat un LED de bricheta chinezeasca.

Nu ma plang pentru cum a fost. Greu ca dracu’, dar e normal. La ce sa te astepti in zona de deal? Am facut insa mici greseli. Nu mi-am luat o camasa subtire cu maneci lungi si m-am ars pe maini cam nasol si nici crema protectoare nu mi-am pus. Nu mi-am luat baterii de schimb pentru lanterna bicicletei si practic mi s-a stins putin dupa “KM 25″, care-i de fapt 26. Nu mi-am luat nici o camera de schimb. Am fost norocos si nu am avut vreo pana, dar asa ceva nu se face.

Trafic puternic pe-aici, se intorc oamenii de la munte. Plin de italieni, care conduc haotic, am obosit sa strig “MUIE!” de fiecare data cand vin cu viteza foarte mare, claxonand exact in spatele nostru. Nu zic ca romanii ar conduce mult mai bine, dar statistica tine cu ei. Am vazut destule masini de politie oprind italieni de-astia, e ca si cum ar pescui cu dinamita: imposibil sa nimereasca vreunul curat.

Mai avem 20 km pana acasa – dar parca sunt 100. Pauza laKM 13, pauza la 8 – am ramas fara energie, incheieturile scartaie (ca deh, doua luni de lenevit si nefacut altceva decat baut bere in fata blocului ori terminat seriale – cate un sezon pe zi… toate astea nu-s benefice pentru forma fizica). Mancam ultimele mere, bem ultimele guri de apa – si ajungem la destinatie la ora 23.

Greu. Poate ar trebui sa mai insist cu trasee scurte, chiar daca singur. Desi, fara discutie – in 2-3 drumul e mult mai placut si usor de parcurs. Ramane sa vad care va fi urmatorul traseu – e destul de aiurea sa refaci zonele de campie de pe-aici ca sa ajungi undeva de unde sa incepi adevaratul drum; exista alternativa trenului, trebuie sa mai studiez.

Ca observatii finale, a fost vorba de aproximativ 140km (cu tot cu ocolisuri, etc), diferenta de nivel 900 metri. Cauciucurile reverse thread au tendinta sa derapeze la vant lateral, pe sosea (chestie remarcata pe drumul inspre Odobesti), dar se comporta excelent chiar pe teren foarte accidentat; la franare brusca de asemena au tendinta de derapaj mult mai accentuata fata de cele normal thread, dar castiga (in oras) prin faptul ca stropesc mult mai putin. Un picior trantit la nervi in schimbatorul pe  spate nu-l va face sa functioneze mai bine, e de preferat reglarea corespunzatoare…

Anul asta, tehnic vorbind… am stat mai mult degeaba (as in bere, filme, lene); ceea ce se traduce automat printr-o marire vizibila a sistemului personal de inmagazinare a produselor lichide din cereale fermentate, si-o musculatura de invidiat – practic sunt la fel de in forma ca pe vremea fostei – doar ca de data asta n-am pe cine trimite dupa bere; trebuie sa ma duc personal.

Drept e ca de la o vreme nu mai sunt foarte incantat de mers singur in trasee mai lungi de-o ora-doua. Vechii mei companioni nu mai sunt pe-aici, ori s-au lasat de sport; insa de curand au reinceput doua cunostinte mai vechi sa alerge cu bicicleta – doar ca nu pe cine stie ce distante.

Unul ar fi Teo (distanta maxima 40km dus-intors, cel mult 200m diferenta de nivel). Al doilea e Robert, sportiv de felul lui – si-a luat un Cube 26′, hardtail, frane pe disc, etc – bicicleta zdravana. Pentru o prima tura, am incercat toti trei un traseu scurt, pe dealurile din jurul orasului. de-aici si determinarea destul de exacta a capacitatii maxime a lui Teo…

Cum ieri lenea dadea semne de disparitie (agitatie de dupa examene, heh), am zis sa fug pan’la Tecuci, sa vad daca pizza aia din parcul lor central e la fel de buna. Cum ziceam mai devreme, nu ma incanta drum singur – si, la oarece bere, ii propun lui Robert sa mergem pan’acolo. Asa… in fuga.

Asta are indoieli intial – ca ar fi distanta prea mare, ca n-a mers atat, ca nu stie… dar il conving, zicandu-i ca o sa mergem asa… incet si trist, fara rupere.

Ei bine, a doua zi dimineata aveam la randu-mi indoieli ca e o idee buna traseul asta. Bate vantul puternic din fata, cam 35km/h, pedalam ca prin marmelada. Am mai patit asta odata, e extrem de obositor pentru trasee lungi. dar pana la Tisita sunt doar 16 km, partea asta din traseu necesitand doar doua opriri…

Urcus (de fapt, singurul de pe traseu) la Cosmesti, apoi drum intins pana la Tecuci, fara sa oprim prea des (3-4 ori, din motive de apa/sa dura/chestii de-astea).

…Cred ca daca-mi place intr-adevar ceva in toata Moldova asta, atunci e gradina astora de-aici, din Tecuci, dovada initiativei private e net superioare sistemului de stat (inainte, administrata de primarie, gradina asta nu era decat un parculet amarat, plin de boschetari, etc.).

Iar daca tot te duci pe-acolo (ca n-ar avea rost sa pun aici jda fotografii, cel mai intelept e sa mergi singur si sa admiri – primavara, zic eu), trebuie musai sa incerci si pizza de la restaurantul plasat mai inspre iesire (ca altfel nu ma pot exprima – ia-te dupa terasa de lemn). Nu zic asta platit fiind pentru reclama, dar daca merita sa faci 80 km cu bicicleta, prin soare puternic de vara si vant din fata, pana acolo pentru pizza… judeca singur.

Traseu de intoarcere, prin Movileni – Ciuslea, cu obligatoria oprire la crasma plina de tigani din zona. E drept, de sete as fi baut o bere chiar cu riscul de-a o plati!

Concluzia s-a tras de la sine – Robert a rezistat foarte bine, probabil un drum de munte i-ar face bine cat de curand. Si-asa planuiam de mult unul…

Cum vremea e taman buna pentru plimbari, iar timp este suficient – nu vad de ce sa mai ard gazul in casa, la film, cu berea alaturi (metoda de petrecere a timpului libera grabnici datatoare de moleseala si chile in plus).

Daca saptamana trecuta am mers usurel, prin Mircesti-Ciuslea-Tifesti-Bolotesti (am imbatranit,doar doua beri in tot drumul asta?), iar acum doua saptamani am tinut neaparat sa pedalez nu mai mult de doisprezece km – cu vant de 50-60kmh din fata, ploaie si alte de-astea – acum, cand Sfintele Sarbatori de Craciun (nu? Hannukah? geva de genul, oricum, ca is satul de SMS tembele) ne pasc, aveam chef de ceva mai complex. O pizza la Tecuci, de ex. Vant nu e , tenmperatura oscileaza intre 15 si 18 grade, miroase a floricele… chestii, socoteli; numai ca nu am chef de mers de unul singur.

Suspectii obisnuiti refuza cu obstinenta sa percuteze la aluzia mea subtila (“hai, ba porcule, sa ne miscam un pic!”) intru prestat despre traseu, motivand plimbari cu masina sau stat la teve (nu neg, toata iarna a fost de-ajuns, dar acum?). Una peste alta, il conving pe ambitiosul Ciprian P. sa-si scoata bicicleta la drum (are o ‘jucarie’ mama ei, cam cu o serie mai sus decat ce am eu in materie de dotare), ca si-asa n-a mers decat prin jurul Focsanilor cu ea.

Planul era simplu – europeana pana la Tisita, dreapta prin Cosmesti catre Tecuci, ceva papa bun p’acolo, apoi inapoi prin Barcea, peste barajul peste Siret, Ciuslea si acasa – traseu lejer, facut de mine in fiecare an.

Dar Ciprian se sperie de traficul (ce-i drept, nenorocit) pe europeana – asa ca resetez traseul. Si ajungem prin Mircesti, inspre Biliesti (esti, esti), Suraia, Vadu Rosca (unde i-a ajutat Becali pe unii, de aveau casele in albia Siretului, cu case – sa aiba unde sta dupa ce le-a luat apa in 2005 (parca) acaretur – iar aia au preferat sa construiasca tot acolo…), Vulturu si-acasa. Drumul…de la Mircesti pana la iesirea in nationala la Vulturu… belea!

Majoritatea traficului greu de la balastiere e pe-acolo; toti aia de fac mici ciupeli cu transport cu RABA prefera drumurile astea laturalnice. Personal nu-s prea deranjat, dar incepatorul Ciprian da un pic la masa. Se plange ca-l doare curul de la sa – degeaba ii explic ca e doar chestie de inceput si ca n-o sa se compare cu febra de maine si poimaine, plus ca de durerea de incheieturi generata de tinutul strans de coarne prin drumurile alea demolate o sa fie memorabila…

Asa ca petrecem ultimii 25 km facand pauze din ce in ce mai dese, desi soseaua e ca’n palma, pentru odihna feselor astuia.

Orasul e relativ pustiu, se pregateste lumea (aia care n-a plecat inca la mare-munte-pol) de Kwanzaa. Sau ceva. Prefer sa mananc miel proaspat scos din cuptor de mama lui Ciprian, desi cica nu-i doispe noaptea – pai cum sa mananc la ora aia? Carnea de miel e destul de grea. Si-apoi nu-mi aduc aminte sa fi fost vreun Pasti la care sa fi tinut post…

Crasma. Douas’patru decembrie.

Ciprian M. afirma ca supapele functioneaza la maxim, asijderea valvele si pistonasele. Remus organizeaza. Gabi a zapacit un sfert de litru de coniac si e in maxima forma.

Eu sunt terminat, D. e usor indisponibila si pe chestia asta is prostdispus. ^2. Nimic sa nu fie rezolvat cu vinul rece si o gasca de prieteni – se anunta vreo 30 de insi participanti la ceea ce va ramane in istorie drept ‘seara aia de craciun cand ne-am facut cu totii prastie si…

Dinamica evenimentelor ma impiedica sa [Lili mai vrea o tequila, am avertizat-o ca daca se imbata eu nu ma culc cu ea - am inima in pioneze] scriu realtime. Sper sa mentionez ce e pe-aici.

A venit Sebi, cu <pretena>, nice one, damn big tits! Mi-ar fi placut sa fie si D. aici

O mare parte din gasca e aici, altii se anunta a veni curand

Sorin. Vocea de care aveam nevoie pentru colinde. O voce inestimabila, de privighetoare. Batrana, mahmura si ragusita, usor surda. Colindele suna altfel cu el.

Gratarul. Scump, folosit doar la fiert vin. In sfarsit isi gaseste calitatile interne, in sfarsit carnea il va intalni.

Gogu pune blues, ma unge la suflet, ma face sa uit cat de cat – vinul insa nu trebuie subestimat ca element in ecuatia asta. Chitarile sunt pregatie, chiar a intrat adineaori al treilea chitarist. Ce clar scriu inca!

Special guests, Anita, Carmen… la Crasma e plin, da pe-afara – respectiv dau pe-afara Gabi si Ciprian M., langa gratar, prestand despre muschiulet tavalit prin sos de ustoroi cu <marar?>.

Rotija. Gabi T. El, nu. Ea arata extraordinar, ceea ce e interesant pentru o colega de munca.

———–

Cadouri. Fiecare a adus ceva – un soi de tombola. [ce beat sunt, d.!]. undeva, mi-e greu sa spun ce e pe-aici.  Sper sa pot reveni

Initial voiam sa fi mers la mare in weekend – zic, de vineri pana luni. Dar gagicile s-au hotarat sa plece in Grecia – 0 o tara foarte buna pentru turism in vremea asta, din cate se pare, -asa ca lipsa bani, etc.

Totusi, din motive nu prea clare, Lolek a venit cu ideea de a da totusi o fuga, sa-i ascultam pe folkistii care nu venisera in Delta. Asta pe la opt si jumatate seara. Loc in masina era, dar nu ma incanta sa merg doar eu cu ei – plictiseala era garantata – asa ca pe rand au fost convinsi Kamikaze si Leo’o sa mearga Mai scadea si pretul transportului la faza asta.

Alimentam cu oarece cutii de bere, s-avem pe drum; de data asta nu voiam sa izbandesc prea repede – ceea ce reusesc cu brio: ajungem relativ treji la Navodari. Grupul pe care il cautam e plasat la (singura?) terasa de langa plaja, tragand de zor de corzi. Evident, aceleasi piese, poate vreo doua pe care sa nu le fi auzit.

Ii iau pe Leo’o si Kamikaze, ne echipam de baie (motiv destul de bun sa fiu pozat in curul gol) si prestam despre apa calda; apa e curata, plaja asisderea. Statiunea pare destul de goala, preturile la nonstopuri sunt mici, arata de parca ar vrea careva sa falimenteze statiunea asta ca apoi s-o vanda vreunui prieten.

Leo’o tipa de cateva ori la terasa, dar nu sunt veniti aici foarte multi din aia din Delta sa-l recunoasca. Berea e rece, ieftina, iar din jumate-n jumate de ora mai tragem o tura-n apa.

Foamea il roade pe Kamikaze – nici eu nu ma simt mai bine. Cerem indicatii catorva bastinasi, afland de locul unei alimentare-sau-ceva in apropiere. Nonstopul e deservit de o tanti isterica, care nme trateaza ca pe ultimele jeguri (nu exagerez). Dupa ce ne terfeleste bine, ca vorba aia “veniti la mare sa faceti panarama”, ne intreaba sictirita “auziti? voi vreti sa mai si mancati azi?”.

La asta, Kamikaze ii arunca painea si salamul in brate, ii ia banii inapoi din mana, ii tranteste o injuratura printre dinti si pleaca. Noi dupa el – fericiti fiind pentru tantea aia – care probabil nu a constientizat cat de aproape era s-o fure rau. Ca ultim gest, ii arunc o privire voit ucigasa, explicandu-i “Maine… Luni… Constanta.. Finante…”. Ma tem ca privirea a fost destul de lesinata de foame, cat despre text nu cred sa fi impresionat. Deloc!

Ne tragem langa o gogoserie unde gasim hotdogi. Unul vine cu ideea unor shots de tequilla, dar statiunea e in deficit de crasme. Ne multumim cu bere la pahar, bauta cu paiul, la un nene care reuseste sa ne pozeze pe toti trei, dupa cum de fapt se si poate vedea…

Absolut banala activitatea – as fi putut zice. Pana la un moment.

Moment in care eu si Leo’o decidem c’ar fi foarte interesant sa bagam baie in cucul gol. Leo’o nu stie sa inoate, noroc ca apa e mica tare – abia la vreo 300 metri in larg e cat de cat. Un soi de Gaywatch, dar dupa aproape cinspe beri parea o idee excelenta.

Doar ca la iesire descoperim lipsa totala a hainelor. Lumina stelelor ar fi  indeajuns sa identificam cat de cat mormanul – presupuneam ca poate am iesit aiurea pe tarm, asa ca ne punem pe cautat. Cautare la care renuntam in cam 5 minute, devenind evidenta realitatea: careva luase hainele. Kamikaze? Lolek? O singura cale exista pentru a afla asta. Asa ca de manuta amandoi, cam cum ne-au facut mamicile noastre, eu si Leo’o ne indreptam agale catre terasa.

Flori sare ingrozita, ca-i stricam petrecerea, Kamikaze vine sa ne aduca in fuga hainele, razand pe lesinate. Graba lui era oarecum determinata si de faptul ca imediat isi facusera aparitia doi jandarmi si-un politist, foarte severi, care m-au intrebat direct “ce-i cu dumneavoastra aici, asa?”.

Simtindu-ma nevinovat, le raspund sincer “pai, si noi in pula goala…”. Mirosea a amenda (daca nu si a vizita la post), dar intervine Lolek si le zice indivizilor ca a fost o gluma, etc. Flori nu a trecut de soc, inca nevenindu-i sa creada ca am fost in stare sa venim pana la terasa in halul ala. Si cam ce alternativa as fi avut?

E aproape dimineata. Ne tragem inspre plaja, la oarece somn. Teoretic.

Flori si Lolek cauta sa faca poze cu rasaritul, chestii de-astea romantice. Imi intind patura pe plaja, dar Leo’o ma invita (ma rog, destul de brutal) la o sedinta de wrestling. Acum, trebuie sa recunosc ca tehnicile mele sunt defectuoase, chiar lipsa pe alocuri. Dar nici pe asta nu-l inteleg – atat sunt de mic incat sa nu ma nimeresti si sa cazi in nisip? Oricum, reuseste ceva scheme, culminand cu un Fatality destul de reusit. Avem si spectatori, vreo cinspe insi care ar dori chiar sa participe la eveniment direct pe ring – le explicam ca aici e vorba de alta categorie. Acceptam totusi un arbitru…

Adorm, intrucatva. Astia continua cu galagia, Flori fuge cateva zeci de metri mai incolo.

Soarele ne trezeste dupa nici doua ore. Ma simt de parca sunt batut. In jur, lumea se uita dusmanos la noi, Leo’o concluzionand scurt “ori am sforait, ori am tras niste mierle*”. A doua varianta ne e confirmata de Flori…

Repliere in scurt la terasa, dupa ce-i trezim si pe ceilalti; Lolek insista sa mai doarma, dar renunta in momentul in care constata ca aproape ia foc.

Ma apuc de socializare cu un bastinas, care ma ajuta cu bere. Evident, pana la plecare ma transform la loc… iar somnul in masina, pe locul din mijloc-spate nu e deloc odihnitor…

*mierle: termen avansat de Mustangel, inlocuind cu brio vechiul “basina”.

Nelinistea a cuprins clubul. E aproape miezul noptii si scandalul e pe-aproape.

Contetstatii majore sunt facute in legatura cu rezultatele Topului. E nevoie, asadar (evident, incet si trist) de majoritatea participantilor. Sunt sunati unii sa vina, altii doar consultativ – sa-si dea votul spre a clarifica odata pentru totdeauna – CINE A FOST CEL INDRITUIT A FI DESEMNAT PENTRU LOCUL 1?

Lolek afirma ca Leo’o a fost mai bun, deodata ce a prestat despre bautura non-stop; dar pe de alta parte Cupidon a fost maxim in materie de originalitate si soc provocat… e greu de zis

-later edit-

In afara de trei voturi, rezultatul e egal (manarii not included)
Totusi, Cupidon recunoaste – la insistentele lui Lolek – ca merita locul doi: “asa ca `stop joc`, oricum ies pe primul”. Treburi de-astea. Inchid netbookul, ca dupa atata apa de delta parca nu ar merge si bere varsata pe el…

-final edit-

Rezultatele finale au fost in favoarea lui Leo’o, din motive de mult mai multa munca depusa. Personal sunt de acord cu asta, chiar daca votul meu a fost pentru Cupidon – nu mi-a placut deloc ca s-a recurs la o atare actiune precum revotare. Pe de alta parte, nici cu show-ul facut pentru puncte nu-s de acord. Parca suntem in Romania!

Pentru a fi sigur ca primim locuri in fata, am expediat astazi un email oficial catre Albatros Galati, prin care confirmam prezenta Club Life la manifestarea din Delta din 2011 (ar fi editia 23, cred, dar nu asta e relevant)

Mai intai tinem sa va aducem caldele noastre multumiri pentru organizarea excelenta a editiei de anul acesta a trofeului clubului Albatros. Ne-am distrat de minune si am invatat o gramada de chestii – ceea ce v-am dorit si dvs.

Prin prezentul e-mail va confirmam prezenta noastra la editia de anul viitor, constienti fiind de modesta – dar necesara – valoare a serviciilor Club Life la desfasurarea in bune conditii a taberei. Pentru a va ajuta in organizare, o sa facem tot pusibilul sa ajungem chiar inaintea dvs. la locul de desfasurare, oricare si oricand va fi acesta. Mentionam ca vor fi 22-23 de persoane, cu echipamentul necesar sustinerii unei vieti interesante,

De asemenea, ne cerem scuze pentru intempestiva noastra plecare, regretand la maxim ca nu am putut ramane la festivitatea de premiere. Va rugam, astfel, sa ne trimiteti prin posta diplomele de care suntem sigur ca Club Life au avut parte, mai ales la sectiunea de probe surpriza, desi probabil si la proba de `cultural` am avut o prezenta notabila. Adresa clubului este str. Vlahuta nr. 30, Focsani, Vrancea.

Cu multumiri anticipate si rugaminti de confirmare de primire,
Echipa Club Life Focsani
Lolek, presedinte
Bolek, director administrativ
Papa Beer, director economic
uname, director departament IT
Triple G, director economic adjunct
Kamikaze, director departament securitate interna
Leo’o, director departament PR (incet si trist)
Cupidon, director departament ANAF
Furadan, director departament HR
Termopanix, director departament productie
Mustangel, director parc auto si nautic

Avem finalmente rezultatele topului Club Life “Delta2010″, in urma numararii punctelor de pe fisa de arbitraj (topul s-a modificat dupa cateva zile, in urma cererii de revotare solicitata de Lolek):

Locul 1 2: Cupidon. Rezultate excelente la categoriile “alcool” si “ninja”, proba de cultural departajandu-l categoric.

Locul 2 1: Leo’o. Daca nu era el, Club Life n-ar fi fost intr-adevar reprezentat pe plan PR. Marea speranta a anului viitor, eu personal am pariat pe el.

Locul 3: Triple G. A punctat decisiv prin “alcool” si “dans artistic cu propriul cort”

Locul 4: Bolek. Marea speranta a anului, a ratat prin prezenta masiva la proba “somn”. Dar a mai fost si bolnav…

Locul 5: Kamikaze. Cel mai bun la categoria “ninja”, posibil daunator sanatatii organizatorilor.

Locul 6: uname. sa fiu sincer, am fost destul de bun la “ninja”, ca astia nu ma lasau sa dorm si am iesit cu pagaia sa-i lovesc; dar nici la “orientare” nu pot spune ca n-am punctat, prin manevrele de cautare a taberei de joi seara…

Locul 7: Lolek. A punctat oarecum la “managementul scandalului” in ultima seara, dar in rest nu s-a comparat cu anii trecuti.

Locul 8: Papa Beer. Prin sutele de bube de la tantari si mancare aiurea a reusit sa ia primul loc la “bube, mucegaiuri si noroi”. Altfel, dezamagitor.

Locul 9: Furadan. Categoria “observator”. Afirmatia lui “nu credeam…” , alaturi de rasetele neterminate si palmele peste frunte l-ar fi calificat si la “inocenta”

Locurile 10 si 11, la egalitate: Termopanix si Mustangel. Prezenta infima, somn maxim, alcool aproape deloc. Proba de “inot” vs. proba de “pescuit”, dar ce distractie e in astea?

Ziua 1 – Cand neuronii se cer in concediu separat.

Doisprezece insi – frumoasa suma, n-am ce zice; doar ca nu se potriveste neaparat cu realitatea din momentul plecarii. Gipsy King si Mustangel s-au dat loviti in ultimul moment, alti trei urmand sa ajunga vineri – Bolek, Cupidon si Triple G. Ma rog, finalmente Mustangel spune ca vine vineri, cu ceilalti trei. Joi dimineatza, asadar. Avem tricouri personalizate, cu slaba sansa de a supravietui zilei de duminica; chef de distractie, de baut si de foc de tabara – nu neaparat in ordinea asta.

Ajung dupa o ultima noapte cu vechea mea prietena D., constient ca n-o sa ne mai vedem o buna bucata de vreme si mai mult ca sigur ca o mahmureala strasnica o sa mi-o scoata din minte intr-o oarecare masura. La bar sunt deja adunati Termopanix, Furadan, Leo’o si Lolek; Papa Beer intarzie (un taran!), ajunge si Kamikaze. Declansam sesiunea de bere cu un pahar cu oarece spuma – butoiul isi da obstescul sfarsit imediat ce termin de pus ultimul pahar. Ora zece e depasita de mult, reusim sa plecam abia pe la doispe din oras; facem aprovizionare serioasa – aproximativ doua sute de cutii de bere, cred ca si ceva paine si oarece salam. In cherfur lumea ne priveste ca la circ, am gasit singurul carut cu portbebe si-l dirijez din centurile de siguranta ca din haturi, ce putin pana la raionul cu pui la rotisor – unde asigur marfa cu centurile…

Finalmente, afara din oras. Zapacim cate un bax de bere pana la Tulcea, lazile frigorifice fac toti banii (mai putin ale lui frate-meu, imprumutate din Afghanistan – pe termen nelimitat – una inca mai are pe ea scris “Day Shift Only”). Avem de asteptat vreo doua ore pana la Delta Paradis, barcile fac cam 40 de minute pana acolo (probabil o ora si ceva la intoarcere), asa ca prestez despre somn la racoare, in masina, cu gandul la restul lumii – care probabil ne asteapta cu maxim de incantare la cea de a XXII-a editie a trofeului Albatros….

Ajunsi, constatam ca sunt conditii de pensiune, corturile’s intre doua canale imputite, balti si de-astea. N-am o senzatie prea buna despre ce va urma. Intindem corturi, asiguram echipamentul si purcedem spre terasa mai devreme vazuta, cu lada frigorifica dupa noi. Narghileaua poate sa mai astepte, e vreme de socializare. Bere, de-astea. Ma simt oarecum dezorientat.

Ziua 2 – ‘Pretene, bei cu mine?’
Piticul care bate clopotul la mine in cap vrea in concediu. In cort am aproximativ doua sute de tantari, cuminti in esenta lor.
Si un caine.
Dorm langa saltea.
OK, ceva nu se pupa aici.

Ziua 2 si ceva, imediat dupa.
Admir pictura renascentista pe care am executat-o cu bluza de trening pe interiorul cortului, folosind marea parte a tantarilor deja existenti. Am dat cainele afara, de asemenea doi adidasi diferiti. Pun inapoi cuiele care ancoreaza cortul, le gasesc langa lada frigorifica deschisa. Lumea inca nu e chiar cea la care ma astept. Ma culc inapoi.

Ziua 2 si inca oleaca.
Incet, incet piesele din puzzle se reaseaza.

Lolek n-a dormit deloc pana acum, face galagie pe-afara, alaturi de Papa Beer. Leo’o nu se simte nici el mai bine. Il identific ca fiind vinovatii pentru caine, tantari si de-astea, razbuna
<bum>un _ceva_ loveste cortul, ratandu-ma cu putin</bum>
rea va fi crancena!

Zona de camping e mai mica decat o credeam aseara; n-are decat vreo cateva sute de metri patrati, nicidecum 5485487564 kilometri patrati cat percepeam. E amplasata doar in soare, nu e pic de umbra. La amiaza temperatura ajunge pe la 60 de grade in cort, iar diferenta de temperatura dintre zi si noapte provoaca un comdens masiv. Practic dupa ora 7 dimineata nu se mai poate dormi inauntru.
Vrei sa stii de ce. Pai numa’ numa:

Am deschis netbookul la terasa, dupa ce-am baut cam un chil si jumtate de apa. Se pare ca si dracia asta a baut cu mine aseara – e o gramada de apa’n el. Nu-mi pot explica, dar indatoritori, colegii imi explica cum ca pe drum de la bac inspre tabara Papa Beer a tinut demonstrativ echipamentul deasupra valurilor. Un val a facut un slam dunk si a lovit usuuuurel asusu`. Da, destul de logic.
Ca orice taran moldovan, prefer sa cumpar bere de la terasa decat sa-mi aduc din cea adusa de-acasa. Vine si restul echipei, cu ochii mici ca de pitbull.

Care echipa imi mai explica ce-a fost aseara. Topul Club Life are o noua intrare – eu. Cat de obosit am fost aseara, n-am reusit totusi sa gasesc corturile (desi e vorba de un teren de cateva sute e metri patrati). Nu am reusit sa sar un gard de juma’ de metru, dar i-am alergat cu lanterna pe prafi, sa nu ma lase de izbeliste, vreo douaj’ de minute. In schimb m-au convins sa incerc o portie de fan proaspat cosit… Au facut si foc de tabara, da – foc alimentat de colegul Kamikaze, sa fie! Ma rog, nu prea mai ardea, da’ orisicat!

Lolek a servit o sesiune de sauna in propriul cort – i-am inchis toate fermoarele si l-am lasat sa fiarba un pic in sos propriu. E viu, doar ca arata ca Arthur Dent – cu prosopul ala pe umeri. A dormit la randu-i cu catelul…

Leo’o se plange ca are o buba la dejt. Mda, in mod normal trestiile fac asta – te taie daca tii neaparat sa le apuci din mersul barcii; si-apoi, a rugat-o pe Khris – doctorita-de-la-organizatori – sa il ajute. L-a pansat, iar el a intrebat-o rugator “imi taiati degetul?”. Evident, sa il streseze, doctorita a raspuns afirmativ, la care Leo’o, mai sa dea in plans “cum, sa tin halba cu patru degete?”. Aseara a socializat cu o brunetica de la Albastorsi- care s-au coalizat impotriva lui, s-o lase in pace. Tipa dupa toate gagicile frumusele (si-s o gramada de pustoaice aici) “DA”!. Una dintre ele, mai nevinovata la minte, il intreaba de ce face asta – el raspunde calm “poti participa la miss!”. Pustoaica nu percuteaza si-l intreaba de ce concurs de miss e vorba – iar Leo’o ii explica: “MisS-arScula”…

Se joaca volei – si reusim o infrangere maiestuoasa, din motive de mult praf. Ca astia erau praf! Ne ajuta o domnisoara foarte draguta, Flori de la <alt club, nuj>, dar Papa Beer nu izbandeste nimic. Leo’o se cere in teren, dar nimeni nu risca.

Ii asteptam pe ceilalti patru, care ajung destul de tarziu. Dar in forma. Intre timp, incercam sa dorm, doar ca Leo’o ma ia tinta de wrestling – e destul de greu sa dormi cand cad nouaj’de kile pe tine. Altii presteaza despre baie, apa Dunarii e excelenta.

Ziua a treia – o terasa ca oricare alta
Bolek se straduie sa ne dea desteptarea la concurenta cu cocosul – si gastele astora de-aici. A venit ieri, impreuna cu ceilalti. L-am ajutat aseara sa scape de tantari, la focul de tabara, folosind o vasla de plastic. Scoate un zgomot interesat cand o lovesti cu sete de pielea goala, proaspat unsa cu tuica (tot metoda anti-tantari).

Am senzatia ca am fost batut cu bata de baseball. Trebuie sa fie din cauza metodelor de wrestling practicate de Leo’o – nu stiu daca sunt chiar corecte, cel putin aplicate unui individ adormit. Acum, o scuza ar avea – e cam rupt. Ii streseaza de zor pe cei de-aici, pare ca are locul 1 in top asigurat.

Mustangel trage de undite si alte scule, crezand probabil ca va prinde si ceva peste (de fapt, a prins o stiuca de vreo jumatate de metru). S-a trezit azinoapte pe la 3 jumatate, sa prinda sezon bun – ora la care oamenii normali se culca.

Triple G a fost la rand sa doarma cu cainele. Asta dupa ce a cazut peste cortul propriu, aproape distrugandu-l. Din cate am inteles, totul a fost facut conform normelor europene in ceea ce priveste drepturile animalelor: Kamikaze a gasit un peste pe undeva si nefiind sigur unde sa-l depoziteze, a inceput sa intrebe pe cei treji “unde se duce pestele astaaa…. unde se duce pestele astaaaa”; Papa Beer i-a sugerat al patrulea cort pe stanga…

Bolek a fost inspirat sa ia o camera la motel; scumpa, dar aerul conditionat face sa merite pretul. Plec cu Papa Beer si Bolek peste Lolek, inghesuindu-ne la racoare, care in pat, care pe jos – sa completam somnul. Reusesc pana pe la 9, iar astia chiar pana la 12; datorita eforturilor de aseara.

Sunt o gramada de feme faine pe-aici, doar ca parca se pierde pe undeva scopul initial dupa ce ii dai mai tare cu berea. Chiar vad mai bine asta acum, dupa atata apa minerala bauta.

La terasa asta de la Delta Paradis au si mancare. La oferta, o omleta e douas’cinci de lei. O Timisoreana e 7, o cafea 5, iar meniul special “Muntoman”, de treispe lei iti da posibilitatea sa mananci un bors si-o saramura de peste (am incercat si eu, m-am ales cu arsuri la stomac). Organizarea e OK, fara fotbal insa (Club Life se pregatise tot anul pentru asta, din pacate).

Replica editiei asteia ramane ‘Incet si Trist’ (chestie de IT, cum ar veni). Bancul e stupid, iar replica prinde imediat la public – Leo’o isi face prieteni noi, imediat si-i convinge ca totul trebuie sa se desfasoare intr-un singur mod – asta. Trebuie sa mai mentionez si “Am fost si bolnav…”, precum si “sa-mi dai scrisorile ‘napoi”.

Concursul clubului se desfasoare de asemenea in conditii bune; Cupidon trage tare din urma – cu supa de peste in cap, Bolek nu reuseste sa se afirme prea puternic (in principiu pentru ca doarme cam toata ziua de sambata), iar Kamikaze e uluitor de cuminte. Cel putin pana cand imi ia bluza de trening, declarand raspicat ca nu are de gand sa mi-o inapoieze. Imi ofera treningul lui nou, dar ala e in cort, care e departe (300 metri, ceva) – si ameninta ca se azvarle in Dunare imbracat daca insist. Asaaaaa? “Pai, da ma bluza!” DONE!

Organizatorii nu ne primesc in proba de Cultural; reusim insa sa ne strecuram in proba Supriza. Pe drum, Leo’o imi provoaca emotii dure, azvarlind o tigara – din fericire -  inspre stanga, in apa, avand insa sanse mari de tot sa o azvarle inspre dreapta. In stuful uscat care imprejmuia o cladire. Ma gandesc ca daca s-ar fi intamplat cumva joi seara… sa zicem ca plecam foarte repede acasa.

Proba supriza presupune ca eu, Cupidon si Leo’o sa ne manifestam ingeniozitatea in construirea unei barci ad-hoc, dintr-un snop de trestie, in asa fel incat sa poata sustine greutatea unuia dintre noi. Proba ne descalifica din start, deodata ce eu – care as fi cel mai usor – tot sunt dublu ca greutate fata de oponentii mei (pustoaice la 40 de kile). Dar Cupidon salveaza ziua, luand snopul sub brat si azvarlindu-se in apa murdara din canal, terminand proba in 1.16 minute. Evident, organizatorii nu sunt de acord – dar cine-a spus ca trebuie sa fie neaparat o barca? Pluteste? Sustine greutatea participantului? Pai si-atunci?

Cupidon protesteaza de zor impotriva deciziei arbitrilor, strigand de zor “Stop joc!” – mai ales ca a constat (el stie cum) ca zona e periculoasa. Mie imi pare mai degraba o balta imputita. Oricum, ceilalti participanti isi termina “barcile” si incep cursa de inot cu ele. Evident, am putea sa-i dam in judecata – in fond conceptul revolutionar “snop legat cu ata” ne apartine, am fost primii. Pe de alta parte, ambarcatiunea noastra e amfibie, ca a fost adusa pe uscat de Leo’o pentru a putea participa Cupidin pentru a doua oara. O si face destul de bine – un merituos loc trei. Acum, nu sunt sigur de prestatia mea de pozat ca un fel de Rambo local, unduindu-mi musculatura reliefata (sub burta de bere) in fata arbitrilor, ca o a dou parte  a probei. [din motive de ras pe burta, nu exista poze de calitate, doar ceva extras din filmulete]

Foamea urla – Cupidon propune o gasca. Anume, sa platim o gasca de la astia de-aici; facem afacerea pe la 18, dar avem de asteptat patru ore pana reusesc sa aduca aproximativ 100 grame de carne de fiecare, la pret de 10 lei. De banii astia prind un spate , dar e bun si ala. Oricum, e mai mult de pofta – iar numai gandul la bors+samura de lin ma fac sa trec prin senzatii amarnice de greata.

Suparati, ne retragem la terasa (unde reusim un record de nefacut nimic si baut bere de 14 ore in continuu!) planuind urmatoarea mutare. Proba de Cultural ar fi apoteotica, doar ca nu ne vor acolo. La dozatorul organizatorilor e berea 4 lei, dar nu prea avem de ales, am terminat-o pe a noastra – si cu nerv puternic Cupidon ne incanta cu Miorita, Iu-iu-iu-i, Treceau batalioane romane carpatii si, evident, S-o suit Pista pe cal. Cantam cu totii, protestele vanzatorului de bere nederanjandu-ne. Respectivul ameninta cu seful lui, dar Lolek, Capitanul nostru ne ordona sa facem panarama. Ei da? Si cantam de rasuna toata zona.

Ne tragem inspre focul de tabara, incolonati si facand cate trei pasi inapoi pentru orice injuratora scoasa (la ora respectiva e foarte greu sa n-o faci); tantarii sunt omniprezenti, parca mai rai decat oricand.

O usoara altercatie se isca intre Kamikaze si unul dintre participanti; din pacate, respectivul nu-i vorbeste prea politicos, al nostru se supara, Capitanul Lolek intervine dar organizatorul-sef nu ne da satisfactie. Ordinul mult-asteptat vine imediat – “Faceti panarama!”. Si facem. Evident, managementul se desfasoara in salturi “acum…nu, stati! acuuum…nu, mai stati!”. Rasul e general, alimentat si de bere, tuica si alte de-alea. Organizatorul sef nu reuseste sa se faca inteles – nici nu vad de ce – Lolek il expediaza rapid; probabil habar n-are ce s-ar fi putut intampla daca nu-l linisteam pe Kamikaze.  Participantii sunt neabatuti in dorinta lor de-a canta imnul “Albatrosului” cel putin cate-o data pentru fiecare grup participant. In rest sunt chestiil pe care le auzi de fiecare data, nimic original. Dupa vreo ora si jumatate spectatorii au ramas mai putin de 80…

Dupa o sedinta de wrestling intre Triple G si Leo’o care atrage mai multi spectatori decat sceneta de la concurs, ne retragem la corturi.

Ziua a patra – Da!
Daca ieri castigatorul unei nopti de vis cu catelul a fost Triple G, e randul lui Kamikaze sa se bucure de prezenta patrupedului. Nu cred sa aiba purici – tantarii de-aici nu admit concurenta. In cort e prea cald, nu mai are rost sa incerc sa stu inauntru; nici afara nu se poate dormi, in 10 secunde de cum ma intind in spatele cortului, la umbra pe saltea, un tantar ma loveste nemilos pana’n straturile subdermice.

Il ajut si pe Papa Beer sa stranga cortul. Din pacate sar peste etapa cu “scoate orice din cort inainte de-al strange”, unde “orice” reprezinta si persoanele vii. Rezista binisor inauntru, pana lui Furadan i se face teama cum ca s-ar putea sufoca. Nu, nu se sufoca – dupa ce-l extragem de-acolo se baga singur inapoi.

Ne repliem la terasa. Prima barca ar putea lua patru dintre noi, sa zicem cei veniti ultimii. Dar printr-o mutare strategica, Cupidon rechizitioneaza intreaga barca. Il trezim pe Lolek, adunam tot ce mai e de adunat rapid si pana sa se prinda organizatorul am incarcat complet barca. Nu mai are ce face si ne tine un discurs moralizator, din care retin doar ca s-ar putea sa nu-l mai vedem la anul. Cred ca pleaca pe undeva. Iese si Lolek – in urale, pe post de ‘onor la comandant’, finalmente si plecam.

Traseul de aproape o ora prin canalele Deltei e cel mai plictisitor lucru de pana acum. Ne asteptam sa se intample cu barca noastra cam ca avionul prezidential polonez – tot clubul e la un singur loc – dar afara de o oprire de vreun minut cauzata de motorul barcii, totul se desfasoara ok pana acasa.

Later edit: amicul Angel ne spune ca pusti participanti la tabara – vreo suta, cred – au facut galagie si s-au opus idee Albatrosilor de a nu ne mai invita. Apreciem suportul, oricum ne vedem la anul. Cu sau fara Ze Organizator…

In primul rand, Festivalul Berii (sau, oficial, Zilele Municipiului Focsani) – bere la dozator, caldura si fum de la gratar, transpiratie, distractie maxima; asta intre 2-6 iulie.

Urmeaza 22 – 25 iulie – CNCTE etapa a VI-a, etapa tip Trofeu, organizator ATEC Albatros Galati, Canalul Dunavat- Lacul Razem, Delta Dunarii; probabil o s ane caram acolo iarasi cu dozatorul si butoaiele, prestand despre doing nothing la cort, apa de Dunare si miliarde de tantari.