…and the road becomes my bride…

Am auzit sunetul rupturii exact cand incerca sa-mi iau avantul final.
Ghinion? Nu cred in asa ceva – si am intors capul in directia sunetului; mi-a fost clar ca era vina mea, pe undeva: nu acordasem destula atentie enevimentului  care – prin desfasurarea faptelor – adusese dezastrul acesta.
Anume? Experimente de chimie? Singuratatea care m-a facut sa reiau aste experimente dupa o lunga perioada? Neglijenta intretinerii unui status-quo multumitor?
Distant, observ bietul coechipier. Palid, se vad franturile de tesut frante; e clar ca nu va putea continua drumul.
Ce sa fac? Telul meu e aproape, dar ma va tine’n loc; pe de alta parte, `niciodata sa nu lasi un coechipier in urma!`!
Haide, batrane! Stiu ca te-am neglijat; stiu ca ti-am dat sarcini obscure in ultima vreme, de cand cu accidentul ala… stiu ca te-am lasat doar sa lucrezi inauntru, niciodata in lumina reflectoarelor. Dar n-am de gand, acum, la prima ta misiune cu adevarat importanta, sa te las zacand pe undeva, pierdut. Stiu, n-o fac doar pentru tine – o fac pentru amandoi; am plecat impreuna, revenim la baza impreuna!
Intarziem. Ocolim pe rute distante. Dar ajungem cu bine la baza.
Cu bine? Nu pot fi atat de ticalos sa spun asta in general. Iarta-ma, dar e clar ca tu n-o sa mai reusesti de-acum incolo. Lumea de la primire ne vede si stie finalul.
O sa servesti ca si carpa de sters, pantalonule. Esti mult prea rupt sa mai poti face ceva in lumea de-afara. In casa, dupa hipocloritul ala din primele mele experimente de spalat la masina, mai mergea – dar nu si acum, cu crapaturile dezvoltate la singura ta expeditie cu bicicleta.
E vina mea.
Da’ ne mai intalnim noi; daca nu te voi mai recunoaste, cumva – pune-mi o piedica; baga-te intre picioarele mele, cum o faceai si pana acum. Nu conteaza ca in loc de crem, esti negru-jegos. Nu conteaza ca undeva, pe-acolo iti mentin resentimente vizavi de gagicuta aia care se uita la mine dragalas, pana te-a vazut pe tine, RUPT! Si nici vizavi de alelalte, pe drum.
Undeva, in oras, ma asteapta un nou coechipier. Sper sa aiba, cat de cat, nume mai european. Hang Sun e un nume bun DOAR pentru serpasi…

Printre indieni de Bahne si curve venite din Italia (e una tatuata aici, aratand pe fata  toti kilometrii de cuc care s-au abatut asupra ei … dar poate o fi expert in marketing, mai stii? ca asa se inseala omu`), band o bere la halba rece si gustoasa, m’apuc sa explic de ce n-am stat eu acasa azi, sa nu fac nimic – ca doar de-aia e weekend.

Ca ma sunase George (ol’ good George!) sa mergem la Lepsa. Traseu pe care-l face el de mai multe ori pe an, nu ca mine, cel mult odata. Ori, cum anul asta nu facusem, zic… hai. Sambata nu avea sa aduca nimic spectaculos, oricum.

Plecam dimineata la 9 (nu zabovisem prea mult in club cu o noapte inainte, era oricum dampulea p’acolo, etc – eram odihnit); vreme excelenta (avea sa o tina toata ziua) (iar au trecut indienii pe langa mine; ce dracu’ pentru cateva masini de poker ii acepta patronul sa vina aici, sa fiu nevoit sa-i vad pe-aici toata ziua… ), fara vant. Nu mi-am luat vitezometrul la mine – una, pentru ca avea oricum George GPS ala meserias si-al doilea pentru ca l-am uitat acasa… (later edit: l-am montat aseara, dar vorba francezilor, se foutu!)

Dam lejer la pedale, de incalzire, pana la Vitanesti; bunica-mea  e mai vioaie ca oricand, ne face capul toaca – dar e bine ca o mai vad – se intampla rar.

Incepe distractia. Urcus la Vidra, subtire de vara. Urcus la Valea Sarii, 3 km. Genunchiul drept ma sacaie, e un punct dureros acolo, probabil un ligament.

Prima pauza, Barsesti. Magazin satesc. Bere rece. Infiletez rapid doua bucati, de hidratare (la asemenea drum, mare minune sa ai nevoie de a urina), apoi alimentam animalu` ala de roade stomacul. Nu vreau sa risc sa patesc ca data trecuta, cand lipsa de energie era sa ma doboare.

Tulnici. Acuma i’atuncea! Urcus de 5 km, drum distrus (abia il repara). Bicicleta rezista, energie e, dar… sunt lent. George e mult mai antrenat, si merge deseori mult in fata. Descopar ca nu e sanatos sa merg – cum eram obisnuit – foarte repede prin curbe, la coborare: cauciucurile originale Schwalbe se apropie de varsta de pensionare (maine le montez pe alea noi, Maxxis), roata din spate cam aluneca la viteze mari, mi-e teama sa nu pierd controlul si sa ma duc in rape…

Tabara Galaciuc. 720 metri altitudine (si Focsaniul e la 30). E plin de masini grele, se repara drumul; plin de italieni cu basini in creieri (astia cred ca si-au cumparat dreptul de a fi niste dobitoci cu ceilalti participanti in trafic prin banii adusi in tara, dar raman aceeasi dobitoci care pasteau vaca in urma cu nu mai mult de 5 ani; oricum, ii salut pe majoritatea cu traditionalul “muie!”, racnit din toata inima) si de indivizi cu vile la Lepsa, din GL si BR.

Lepsa. Drumul a fost destul de greu pana acum, dar la intoarcere pare ca va fi floare la ureche. Tragem un scurt traseu prin Cheile Tisitei – spectacular! Ar trebui sa incerc un traseu mixt aici, sa vin cu bicicleta si cortul, apoi sa aloc o zi intreaga unei excursii de 10-12 km prin defileu. Cautam apoi un restaurant, as manca o ciorba – dar nu e nimic pe-aici. Recurgem la metoda autoservirii, pe o terasa mica, unde si facem o pauza (principala,zic) de 30′ de odihna.

Hai acasa, zic. E 16.30, mai mult ca sigur facem ultimii 20 km in noapte. Urcus lejer inapoi la Galaciuc – 140m diferenta de nivel in 9 km! Coborarea pantei lungi de 5km insa nu e rapida, cum ma asteptam – pana la urma, vreau sa ma intorc acasa cu bicicleta, nu cu vreo ocazie. Poate la anul va fi gata drumul asta.

Oprim brusc la o benzinarie imediat dupa terminarea coborasului, in zona de platou; am vazut patru pizdulici la o masa, vreau sa studiez mai indeaproape.

OOOOOOOO DAAAAAAAAA! Pitipoance de Tulnici! Mama lor, in suc propriu!

Probabil venite in vacanta la bunici, tineau cu tot dinadinsul sa arate cum ca ele nu sunt de ici-colea, ci tocma d’an Capitala (sau Focsani, cel mai sigur). Imbracate de bal, comentau la adresa indivizilor pe bicicleta (le-as fi dat sa comenteze si despre altele, dar nu varsta lor – cat jumatate din a mea – era o problema; – timpul insa era. Mai observam ce si cum la ele, cum se pregateau de disco si de alte-alea (Tulnici e recunoscut pentru cluburile de fite, care bat la cur lejer pe alea din Bucale). Ei, si vine una si mai si, cu empetrei, manele in telefon si pantofi cu toc, intra in benzinarie (2 km de sat) si ia un pachet de tigari, plecand mai apoi la marele stil, de parca era pe vreun bulevard de lux… Asta e, s-a stricat dracului si zona asta.

Dupa Tulnici, la vreo 200 de metri de pod in aval, doua perechi de bastinasi isi spala masinile in rau. Comentarii? N-am. N-ar folosi la nimic.

Pedalam mai departe. Urcusuri minime, fara probleme; se lasa seara, frigul se face simtit.

Vidra. George tine cu tot dinadinsul sa o ia pe sensul corect al podului in constructie (neasfaltat, zic, in constructie). Eu merg pe partea asfaltata, oricum era rosu din partea opusa si nu venea nici o masina.

Bad idea! Vad ca nu mai e in spatele meu, si aud telefonul. E George – a facut pana. Damn!

Continuam pana la km 30 (pana la Focsani), dar nu se mai poate mai departe. George isi suna ‘salvarea’, eu continui. Mai opresc vreo 15 minute la bunica-mea, sa rezolv cu ceva antiinflamator pentru genunchi, si apoi izbandesc pana la Focsani, cu o medie orara de 33kmh.

Din pacate, la Club Life nu mai e nimeni cu care sa beau o bere. Decat indieni. Si cu astia n-as bea nimic. Le-as da sa bea.

Gaz!

Date despre traseu, ca tot am uitat aseara: 150km (+/- 1),  diferenta de nivel aprox. 700 m (cu oscilatii intre 500 si 250, de doua ori), timp de pedalat efectiv 5h la dus, 4h intors, viteza maxima pe undeva la 50 kmh, viteza medie poate fi calculata de oricine merge in ciclul secundar de scoala. Mai precis, exista aici informatii detaliate - cel putin pana la pana lui George.

Cate ceva, aici.

Ba, si ce-as pleca, plm… http://forum.floaredecolt.org/viewtopic.php?t=1503&sid=61390b1f4898778ee9408a7f469da68a

Mai degraba m-apucam de droguri. Ca ma lasam mai usor. Da` benganeala pe coclauri, munti si de-aiurea, parca e de alta natura (si-acu` rad astia batrani, care-s harsiti intru ale muntelui – ca eu pana acu` strigam “munte” doar la remi – despre cat sunt eu de entuziast). Poate ar fi trebuit sa fac asta cand era timpul.

Nu de alta, da’ cocalareala nu are loc pe varful muntelui. Pitzi de’alea nu pot urca.

Praf!

Sau “Cum am invatat sa incetez sa ma ingrijorez si sa-mi placa muntele”.
Poze, aici.

Ziua intai – joi

Ultimele cumparaturi, ceva parale in plus, treburi de-astea; nu ma grabesc, am timp destul la dispozitie. Flori vrea sa plecam la 13, dar mici probleme (camera pocnita la bicicleta – se pare ca peticele alea-s doar de forma, bocanci uitati, alimentare) ne intarzie vreo jumatate de ora.

Drumul spre Bucuresti e plin de accidente; noi avem noroc (Flori conduce foarte bine, iti vine greu sa n’adormi ) si ajungem ok la LoreLora, zic, Lili (care mi-a denumit insemnarile astea blogjob – joc de cuvinte care se pare ca m-ar defini, zice ea). Din pacate, ocolul ne intarzie mult, iesim doar dupa aproape doua ore pe A1.

Dupa Ramnicu Valcea trebuie sa facem inspre stanga; Flori face chiar mai mult stanga decat trebuie – din cate stiu eu Giurgiu nu e tocmai in aceeasi directie cu Petrosani; noroc ca e o derivatie inspre drumul cel bun cu un km in spatele nostru – si atlasul meu de harti ne scoate din belea, reusesc sa ma ghidez dupa el prin drumurile comunale, scutind 20 km de intoarcere-si-revenire.

Noaptea ne prinde inainte de Targu Jiu; la intersectia dinainte de Petrosani, inspre Lupeni ne intalnim cu cel de-al patrulea membru al echipei, Gabi din Alba Iulia. Care a avut tot felul de probleme cu masina – probleme la care se adauga o piatra’n geam, pornita – se pare – de sub rotile masinii conduse de Flori. Shit happens.

Mergem pana cand atlasul imi spune ca drumul s-ar transforma in “drum comunal”; doar ca asfaltul e din ce in ce mai bun – iar indicatoare, ioc! Ajungem finalmente la unul care zice “Cheile Butii”, parca pe harta organizatorilor scria asta. Coborand, dam de o pensiune foarte faina; cum e clar ca nu vom apuca sa intindem corturile la ora 1 noaptea, somnul intr-o camera de motel e o idee atractiva.

Frigul ne loveste nemilos; afara sunt sub 10 grade – soc care ma trezeste rapid din somnolenta. La fel de bine cum o face si auzirea pretului pentru o camera cu pat dublu. Mai bine cautam tabara – doar ca n-o gasim (observ la un moment dat un fel de afis, pata de culoare galbena pe o iesire din drumul principal, doar ca n-aveam nici cea mai mica idee unde-ar fi dus) si dormim finalmente la vreun kilometru inaintea terminarii drumului asfaltat, dupa cateva gaturi binemeritate de whisky. Cabana Campusel e pe undeva pe-aici, sta in noapte si ne-asteapta.

Ziua a doua – vineri

Skoda Octavia nu e tocmai locul in care sa dormi odihnitor. Sunt intepenit complet, atat de frig cat si de pozitiile nenumarate incercate spre a adormi.

Flori afla ca tabara este ceva mai sus de unde-am oprit, exact acolo unde am vazut afisul; nu ar fi contat, totusi, prea mult – tot in hotel de 4 roti am fi dormit. Intindem corturi, cautam cunoscuti (daca nici Flori, ca veteran, n-a recunoscut prea multi, eu…) si incercam sa aflam despre program. Maine va fi traseul, 8 ore si jumatate maxim. Da? Avem lifturi, chestii?

Descoperim si existenta unor cabane, dar arata mai rau decat un cosmar postapocaliptic – le-as folosi doar in caz de ploua cu bolovani, kind of.

Paraiele sunt extraordinar de curate. Inexistenta factorilor umani peturbatori fac ca apa sa fie mai buna la gust decat apa plata de prin supermarketuri.

Incepe ploaia, marunta si rece. Tragem o fuga pana’n sat, daca i se poate spune asa, sa prindem oarece semnal – in fond sunt destui care se asteapta sa ne auda la telefon, decat sa auda de noi la Stirile de la ora 5. Studiem poteca pe care o presupunem a fi cea de traseu, dar cateva sute de metri parcurse in ritm de plimbare nu te pot edifica asupra celor ce vor veni. Mai edificatoare sunt cele doua sticle de Uzo aduse de Gabi. Chiar foarte! Iar paraul de langa noi e extrem de rece, exact cum se recomanda pentru pastrarea berii…

Seara ne cheama la actiunile culturale, zic foc-chitari-cantece despre munte-etc. Aceleasi din Delta. Nu ma omor dupa de-astea, mai bine ma bag la somn – maine o sa am nevoie de orice farama de energie. Mi-e teama, nu stiu la ce sa ma astept, e bine sa fiu pregatit pentru orice eventualitate.

Ziua a treia – sambata

Echipati si aprovizionati, plecam sa ne inscriem in traseu. Am cinstea de-a fi carausul oficial al expeditiei, bag seama – in rucsacul meu isi fac loc o gramada de chestii. Nu ma deranjeaza, ma asteptam la mult mai multa greutate. Pun, asadar, ca bonus, o sticla de bere de 2l, sa fie.

Intai si-ntai organizatorii vor sa afle cat suntem de bine pregatiti la teorie. Suntem, mama-mama! Zona? Alpinism? Pai cu de-astea imi veniti, mai baieti? Cand faceam eu de-astea… si ics-am rapid, la pura intamplare, raspunsurile pe-acolo. Urmeaza testul de prim-ajutor, la care totusi avem pretentii, fiind de meserie atat eu cat si Flori (da, obtinem si aici un punctaj praf, pentru ca erau versiuni multiple de raspunsuri, etc. – oricum, ne plasam destul de bine fata de restul). Apoi, testul de flora – sunt sigur, dupa aflarea rezultatelor, ca plantele de pe malul Putnei, oricat ar arata ele cu alea din pozele din test, NU cresc la altitudinea de 1200 metri. 2/10 e totusi un rezultat nesperat de bun .

Ocolim usuuurel proba de alpinism (sa zicem ca azi NU!) si trecem direct la urcus.

Primele 20 de minute mi-e rau. Greata, vertij, simptome ale lipsei de oxigenare din cate am aflat. Corpul se adapteaza treptat la cereri – de asta se pleaca pe o portiune mai usoara, pentru adaptare, presupun.

Drumul forestier se termina dupa vreun km; inspiratia o face pe Flori sa arunce apa din sticla, ca daca tot mergem pe langa parau… Ei bine, la nici un minut dupa aia marcajele ne indica sa pornim urcusul. NU pe langa parau.

Am bere, dar nu cred sa ajunga; pana la primul post de control, sunt transpirat complet. Schimb echipamentul, nu de alta, dar vremea sta sa se schimbe. Si altitudinea aduce cu ea aer mult mai rece. Comparativ, cainii care vin cu noi in expeditie sunt mult mai performani la urcus…si la coboras…si iar la urcus…

Alimentam cu apa intr-un paraias, e singura sursa inainte de final. Facem curbe de nivel pana in postul 2 – unde e deja frig si se lasa ceata.

Ceata. Absolut deloc placuta, in conditiile in care sunt ud leoarca; accelerez, in scop de a ma incalzi, incercand sa impun un ritm ceva mai alert; insa daca eu am venit sa-mi testez capacitatile si limitele, Flori si Lili vor doar sa se bucure de munte… si o las mai incet. Postul 3 e inconjurat de ceata, injur incet la gandul ca voiam sa prind ceva imagini interesante – acum nu vad decat o mare alb-cenusie in jur. Mancam - chiar daca nu mi-e foame, stiu ca am nevoie de energie si nu-mi pot permite sa pic brusc, epuizat. Terenul e o invitatie la entorse si luxatii – merg cu maxima atentie. Organizatorii spun ca asta e un traseu mediu, aflu ca alea grele sunt de ordinul a 10-12 ore de mers si diferente de nivel intre 1500 si 2000 metri.

Creasta. Mers usurel, nu e atat de dificil cum ma asteptam; picioarele imi sunt ok, nu simt nici picatura de oboseala. Pana acum am scos cam 2/3 din timpul maxim alocat. Unii spun ca e bine. Ma gandesc ca as putea sa fortez cat de cat, dar lipsa de experienta duce la accidente – raman cu echipa.

Postul 4 – gasesc BERE! Si apa, dar ma rog… Frigul mi-a intrat in oase, din haine pot stoarce o galeata de apa. Pornim in partea cea mai grea a traseului – coborarea. E cam invers ca la biciclete, chestia asta cu muntii…

Flori e accidentata, si-a zapacit o glezna. Coboara foarte greu, Lili ramane in urma cu ea. O greseala din partea mea, m-am grabit sa imi ating propriul scop si nu am luat in considerare echipa ca un tot unitar. Se pare ca spiritul de echipa nu e tocmai ce ma caracterizeaza. Acum… am aflat cate pot, la o data viitoare stiu pe ce ma bazez si-mi pot permite sa aleg echipa in fata performantei. Nu de alta, dar Flori reuseste si-o intindere de tendon, pe drumul inapoi…

Rezultatele de pana acum ale echipei se aseamana cu cele ale Romaniei la ultimul Eurovision. “Ecosit”, clubul sub egida caruia se presupune ca am participat, e pe locul 14. Din 16 participante, din care o echipa s-a retras…  Nu mai e cazul sa intram la proba de alpinism (oricum nu avem cu cine la feminin), nici la cros montan (ce, maaaaa? 5 km? ACUM?), cat despre cultural… n-am reusit sa compun decat un amarat de haiku. Cica:

De sus, privind la mine,
Ma-ntreaba muntele:
“Poti?”

Poftim cultura!

Oboseala ne-a cam daramat; mai apucam ceva din culturalul final, dar nu cine stie ce. Urma un nou traseu, la fel de lung – pana acasa.

Ziua a patra – duminica

O stergem devreme, pana la Focsani sunt 600 km de parcurs, si Bucurestiul va fi mai mult ca sigur aglomerat. Pauza la manastirea Lainici (mi-a placut felul in care unul dintre calugari incasa banii pentru pomelnice & shit – mai eficace decat la departamentul de publicitate al unui ziar, defalcat pe zile, numar de repetari, etc…buna afacere, sfinti parinti; vreun site nu vreti?) pentru fete, sa aprinda nuj ce lumanari. Pauza la Targu Jiu, unde (ce original!) facem poze cu cele 3 monumente pentru care e cunoscut orasul (+ Ecaterina Teodoroiu, da’ nu era nimeni acasa) si vizitam (huh!) Festivalul Berii, vazut inca de joi pe-acolo; festival unde constatam saracie maxima in zona: la ora 13.30 scaunele erau inca pe mese, gratarele neaprinse, nici naiba la dozatoare. Si asta duminica.

Drumul continua linistit, prin Bucurestiul in care Lili indica drumul mai rau decat un politist de la circulatie, pana la Focsani (da, am vazut un accident si la venire…). Club Life, bere rece, povestit. Doar ca sunt obosit, mai merg doar pe vaporii de benzina din rezervor, ca sa zic asa…

Acum, cand scriu, ma simt ca dupa un vin prost.

Respectiv  ”vin din concediu”…

Mai obosit decat la plecare, dar mai relaxat psihic, trag linie si-adun: 5 saptamani de preumblari, oameni noi cunoscuti, limite personale testate si depasite. Totul cu minime investitii financiare, poate doar perioadele de la mare sa-mi fi zguduit cumva contul. Una peste alta, sunt multumit.

Citez din clasici: (in principiu, asta vreau sa fac de joi pana duminica)

  ATSE “Hai Hui” Targu organizeaza a cincea ediţie a concursului de turism ecologic „Trofeul Hai-Hui”, a VII-a etapă a Campionatului Naţional al Cluburilor de Turism şi Ecologie, care va avea loc în perioada 14 – 16 august 2009 în Valea Jiului de Vest, tabăra va fi amplasată în zona Casei de Vânătoare Câmpuşel, la aproximativ 50 de Km de Petroşani.

PROGRAMUL DE DESFĂŞURARE

Vineri – 14 august
– aşteptarea participanţilor;
– şedinţa tehnică;
– stingerea în tabără ora 24.00.

Sâmbătă – 15 august
- deşteptarea ora 07.00;
- startul în probele de concurs ora 07.30 (a se citi „Regulamentul de concurs”);
- proba culturală ora 22.00.

Duminică – 16 august
- festivitatea de premiere ora 10.00;
- igienizarea zonei ora 10.45; – strângerea taberei şi defluirea participanţilor ora 12.30 Organizatorii îşi rezervă dreptul de a face modificări în programul probelor.

REGULAMENTUL DE CONCURS
Este regulamentul Federaţiei Române de Turism şi Ecologie. În cadrul concursului fiecare club poate intra cu maxim 3 echipaje, alcătuite din 3-5 persoane. Pentru clasamentul general şi clasamentul FRTE va puncta un singur echipaj de club, dinainte stabilit. Acesta va intra şi primul în concurs. Participanţii la testele teoretice, alpinism şi cros, vor face parte obligatoriu din echipa de regularitate.

PROBELE DE CONCURS
- traseul de regularitate (durata 6 – 7 ore, diferenţa de nivel de 1000 m, grad mediu de dificultate);
- teste teoretice (5 teste [meteo, alpinism, sanitar, zonă, floră] a cate 10 întrebări fiecare, variante de răspuns 0-3)
- alpinism practic (masculin şi feminin), timp maxim parcurgere traseu 7 minute ;
- cros montan (masculin – 5000 m şi feminin – 3000 m, alergătorii care vor puncta pentru fiecare echipaj vor fi nominalizaţi înainte);
- proba culturala;
- igienizarea taberei (bonus 25 p);
Echipajele trebuie să aibă obligatoriu următorul echipament:
- individual: bocanci sau ghete cu talpă aderentă, pelerină de ploaie, lanternă, fluier, sursă de foc, bidon de apa (min. 1 litru) ;
- echipaj: busola, trusă de prim ajutor;

REGULI
- Lipsa oricărei componente a echipamentului se penalizează cu cate 100 de puncte din punctajul probei de regularitate.
- Trusa medicală trebuie să conţină obligatoriu: atele, faşă elastică, faşă sterilă, garou, plasturi, dezinfectant, folie supravieţuire, pipa guedel. Lipsa trusei medicale sau a componentelor obligatorii duce la descalificarea din proba de regularitate.
- La proba culturala se va ţine cont cu stricteţe de tematica eco-turistică a cântecelor, a poeziilor şi a umorului (nerespectarea duce la penalizare). Cântecele prezentate de cluburi în cultural trebuie să fie creaţii proprii, în caz contrar urmând a se penaliza cu jumătate din punctajul obţinut.
- Timpul maxim acordat fiecărui club la proba culturală este de 30 minute.

– Regulile detaliate ale concursului vor fi prezentate la faţa locului (şedinţa tehnică).

BIBLIOGRAFIE CONCURS
- Munţii Vâlcan – Nae Popescu [1979]
- Noţiuni de prim ajutor SMURD – disponibile pe internet: http://www.smurd.com/pages/paged6.html şi www.haihui.org;
- Meteorologie aplicată – Dan Remus Mitruţ, 2004;
- Ionel Coman – Două secole de alpinism;
- Atlasul botanic.

CONTACT ORGANIZATORI
Andrei Semenescu – 0766.52.80.55
Maria Popescu – 0751.18.08.14
e-mail: contact@haihui.org;
popescufam07@yahoo.com
web: http://www.haihui.org

Aşteptăm confirmările dumneavoastră până cel târziu în data de 12 august 2009.

MIJLOACE DE TRANSPORT
Accesul până la tabără se poate face cu maşina personală pe E79 (Petroşani-Tg.Jiu) (la 3 km de Petroşani, în localitatea Aninoasa se virează pe DN 66A spre vest către Lupeni – Uricani – Câmpu lui Neag – Cheile Buţii – Casa de vânătoare Câmpuşel, aproximativ 45 de km drum asfaltat) sau cu transportul în comun (cu trenul, autobuzul sau microbuzul până în Petroşani). Din Petroşani spre Lupeni sunt curse regulate în regim maxi-taxi la intervale de 10 minute, iar din Lupeni, circulă zilnic autobuze spre Cheile Buţii între orele 07:00 si 18:00 (mai exact la vărsarea pârâului Buta în Jiul de Vest). De aici până la Casa de vânătoare Câmpuşel mai sunt aproximativ 11 km. În funcţie de solicitări, organizatorii pot pune la dispoziţia participanţilor contactele unor transportatori locali, până la data de 09.08.2009.

Cum Roxana comentase anterior destul de corect ca ‘ma plictisesc’, am decis sa scurtez tabara asta cu o zi ;cred ca e ultima; pur si simplu nu mai sunt la varsta la care sa imi gasesc aici o ocupatie; o zi, maxim doua vor fi de ajuns sa-mi vad prietenii de-aici. Plus ca omlete la noua lei … mi se par pur si simplu cam mult.

O scurta sesiune de bancuri, sa ma destind – si-o discutie interesanta cu Peter Moon de la Skybooks USA; consider insa ca raspunsurile nu trebuie cautate prea departe; a crea un mister si o teorie a conspiratiei e un efort inutil – raspunsurile sunt chiar sub ochii nostri, de cele mai multe ori.

Asadar, am venit la Cernavoda cu masina unor amici, apoi un microbuz (la doua minute dupa ce am ajuns in autogara), apoi tren catre Neptun (si ala tot ‘legat’, nici cinci minute de la sosire). Din Gara sunt luat de Rotija cu o masina de firma – ma refer la firma pentru care lucreaza, de-are numere cu MAI. Ramane sa omor cateva ore pana la noapte.

Sunt obosit. Si n-am terminat inca sa merg.

_later edit_

La 23 termina baietii munca, si o stergem – dupa o plimbare inutila prin Neptun (cum ziceam, o statiune de pensionari de-astia mai tineri, manele, familii tinere obosite de stresul muncii de peste an, nimic de facut dupa miezul noptii; a – hotelul ala unde-am stat pute la fel de tare a mucegai ca si acu’ douaj’de ani, cand mergeam cu familia la mare) – la Costinesti.

Si bere, si tequila, la scoruri impresionant; nici gand sa mai stau mult pe-aici, daca e sa raman cu finante pentru Retezat. Trecem prin cinema ala 4D, interesante fotoliile cu force-feedback – pacat ca nu au decat putine optiuni de programare a efectelor tactile, din cate am observat. Ajungem prin ex-”discoteca” de rockeri, din care n-a ramas decat numele asta – ma mir ca nu au ajuns sa bage manele.

Timpul e scurt, baietii obositi – la 5 dimineata, gata distractia.

Dupa ce fac ochi, amintindu-mi frigul de astanoapte de pe plaja, decid ca nu e o idee chiar buna sa mergem cu cortul, eu si George, la Vama. Am tren – vad ca se repeta situatia de la inceputul traseului – la o jumatate de ora din momentul in care ajung in gara. Drum incomod, mue CFR pentru conditii si pentru intarzieri. Love is in the air , vad -  studiez, din lipsa de ocupatie, colegii de compartiment: un cuplu la vreo 50 de ani, c’o tanti obeza si c’un nene uscat – tantea il pipaia pe asta cam ca la saispe ani, cu adaosul de fraze pline de apropouri (auzul excelent e uneori datator de dureri de cap); un cuplu de prieteni care – probabil – se intorceau de la castingul pentru Brokeback Mountain 2 (jucarii, atingeri pe furis, glumite, soapte, treburi de-astea, ca la 10 ani – doar ca astia doi aveau pe undeva la 25). Si doi pusti, un el – fizician probabil si-o ea – indragostiti la maxim, uitandu-se la desene animate (culte, orjcat) – mi-ar parea destul de in schema mamei-natura ca astia doi sa fi fost aia ciudati. Dar probabil ca nu.

Si vreo zece tigani tineri de Ramnicu-Sarat, genul de candidati la guvernare. Plus un familion extrem de imputit, mama si vreo 4 copii, basindu-se de zor in compartiment, razand de asta si oripiland-o pe singura alba care ramasese acolo – individa a incercat de altfel sa isi ceara drepturile spre bun-simt, insa indienii, asa cum stim, sunt un neam extrem de rezistent…

Ar fi chiar overkill sa scriu ceva despre ieri. Ca n-a fost mare lucru. Balul Babaciunilor e de departe cel mai bun eveniment – muzica a fost a mai buna.

http://baens-universe.com/articles/When_Sysadmins_Ruled_the_Earth – versiunea originala a unei povestioare de-am citit. Excelenta.

Bere.

-later edit-

treburi de-astea, cum ar fi:

daca obi wan kenobi, zic, in momentul in care a scos obiectul ala din lada, in SW4, ar fi zis “this is your mother vibrator”, ce s-ar fi ales de star wars?

mai voiam sa zic unele. de exemplu, am aflat azidimineata ca ar fi murit maical gecsan. nu po` sa cred!

 nu pot sa nu citez un preten bun, zic, Traian.

“Maical n-a murit. E cu Elvis, cu Lennon, (probabil si altii), pregatesc un c0oncert sa scoata America din criza”

Ce cul e Atlantykronu`!

A, si netu1 merge prost. Am un cablu de UTP deasupra cortului, o fi de vina faptul ca mi-am atarnat slipii de el? Am iprumutat un EEE de la nejte prietene de la RRA, Dana mi-a luat mintile cu echipoamentul ei, oricum, comp asta erge prost. Nu scrie litera “m” (a revenit fortat)

Altele, mai tarziu.

Revin. Inca o data. Si iar – cum zic Parazitii.

Dincolo de cea de-a doua bere a zilei, remarc inteligenta mea nativa ce m-a indrumat sa pun cortul undeva unde bate soarele abia dupa ora 11; necesar, din motive de somn intrerupt de diverse beri si cantari.

Dar sa recapitulez: am prestat despre bere, despre citit, despre plictiseala in general; pot numara cam la vreo 30 de insi pe care ii mai cunosc, activitatile sunt bestiale (daca privesc dinspre pustii de 15-16 ani, veniti prima data aici – de fapt, cred ca organizatorii se chinuie sa gaseasca altii in fiecare an, ca aia care au cat de cat inteligenta remarca imediat ca textele sunt aceleasi in fiecare an). Cunosc oameni noi, totusi – oameni pe care ii pot adauga cu placere grupului meu de cunostinte bune

Dupaamiaza e cald, transpir in cort mai rau ca in sauna; multele ore nedormite isi spun cuvantul, trebuie sa ma odihnesc. Dunarea nu e cu mult mai racoritoare. Berea da.

Seara se anunta oarecum mai interesanta. Asist cu placere la deschiderea unei conferinte despre SF, conferinta care ma alunga la 10 secunde de la deschidere, cand organizatorul-sef (dau un link mai incolo, ca poate citeste si ma alunga de-aici) se apuca sa vorbeasca despre subiect – bine, ma, afara de faptul ca ai organizat taberele astea de-acu douaj’de ani, ce treaba ai tu cu sf-ul? Plec, inciudat. Nu pierd nimic, se pare – sunt multi care pleaca – nu ca ar fi fost multi participanti. Si-apoi, e fix textul plin de balareli de anul trecut.

Bun. Trecem la urmatoarele beri. Asociatia pentru Sport si Cultura – probabil aia care inca mai sunt originali pe-aici – au organizat concursul din fiecare an, Zilele Aventurii. Din cate vad, participantii trebuie sa construiasca niste roti mari, de lemn. N-am idee despre ce e vorba, probabil vor fi ca niste hamsteri in cusca. Sucevenii au organizat laboratorul de astronomie si vor sa plaseze un balon meteorologic dotat cu camera video si GPS, la inaltime mare. Sper sa mai ramana heliu, sa ne facem de cap…

Deschiderea serii: e prima la care asist si mi se pare deja obscen: am parte de o scena de discoteca, lumini, flash-uri, lasere, ba chiar si o instalatie de fum. OS (zic, organizatorul sef, nu ofiterul de servici) sta pe scena, e iluminat din spate, ce sa mai, nea’ Nicu ar fi ramas prost vazand asemenea scaldare in propriul ego; o fi compensand ceva? Urmeaza cam doua ore de balareala; dar m-am adaptat: fug la cort si compensez rapid niste ore de somn pierdut.

Am lasat vorba lui Daniel, sa ma trezeasca la film; ar trebui sa fie Star Trek 2009 – vreau sa il vad, altceva mai bun n-am de facut. Doar ca nu se mai baga, e deja ora 1.30 si pe scena se desfasoara inca un concurs de-asta sportiv, chestii.

Bere. La ritmul in care beau, finantele mele se vor duce naibii rapid. Preturi de discoteca, din cate bag seama…

Un joc de popa-prostu` in 25 de insi invioreaza atmosfera; poruncile sunt funny, apreciez faza cand toata lumea s-a ridicat sa cante imnul national, in ton cu ‘poruncita’. Am insistat sa cantam si ‘Bucovina’ dar nu intra’n repertoriu..

Cica sa facem baie. Unde, maaaaa? E bezna! Si e bere.

Ca tot nu se uita la mine, desi e la o juma’ e metru – Iulia, ma’nervezi!

Foc de tabara. Umbra palida a alora din tabara de la Murighiol; intelectualii nu stiu sa faca focul, au reusit abia dupa juma de ora (Iulia a vazut ce-am scris si m-a batut!); canta interesant, orjcat. Sunt un fel de gigolo, dupa atata bere – evident ca n-am succesuri, ca la ora asta m-as refuza pana si eu.

Hai pa!

Atlantykron 2009 -  la douazeci de ani de la infiintare; la mine ar fi al cinsprezecelea – chiar daca am mai sarit unele editii. Tabara nu mai e ce-a fost odata – SF, discutii libere, creatie (si procreatie). Varsta partitipantilor a scazut, vorbaria fara rost si lipsita de continut a alungat multa lume. Si parca nici nu mai sunt asa tanar.

Ma acompaniaza baietii la o bere-doo, pana pleaca trenul catre Cernavoda; bani nu prea sunt, dar facem reduceri pe unde-o fi cazul…

Gasesc loc la accelerat, chestie care nu mi s-a mai intamplat de mult; e adevarat, e si mijlocul saptamanii – lumea nu pleaca la mare marti noaptea… La Buzau urca o familie de indieni, care intreaba unde-s locurile lor si le indic ca vagoanele de vite sunt mai incolo (da, injurati-ma, da’ puteau TARE! pica paru` din nas); nu prea le convine, dar nu te pui cu un autor deranjat din somn. Oricum, urca in compartiment o gasca vesela de 5 (cinci) gagicute de-a doispea, destul de interesante, ce sa zic (o, da – chiar credeam, cand aveam vreo 15 ani, ca e posibil sa iti faci asa, avansuri din ochi cu una mai mica lejer cu 15 ani decat tine, si sa va duceti in baie sa v-o trageti; jur ca nu e cazul in lumea reala)… dar foarte galagioase. S-au si machiat la un moment dat, pe mine bufnindu-ma rasul la talentele uneia care o facea pe sefa (o grasuna, oricum mai desteapta decat restul) si incerca sa indice cum se machiaza – la naiba, la ce crezi ca-ti va folosi, fato?

CFR, mue si voua – vreau inapoi compartimentele cu banchete pe care se putea dormi cat de cat confortabil! Inca ma dor salele!

Ajung finalmente la Cernavoda si ma las in voia sortii, pen’ca e ora 6 si neam de masina nu pleaca inspre Capidava. Soarta zice insa ca pleaca un microbuz la 3 minute dupa ce-ajung in autogara; ma lasa insa la Dunarea – si de-aici, 7 km, la pas, cu 40 de kile echipament pe mine. Gasesc si barca si loc de cort, neasteptata chestie asta din urma, e ingramadeala aici.

Aveam sa aflu instant de ce. Tantari. Rude mai mici – ca dimensiuni – a alora din delta, dar sunt precum pitbulii pe langa rotweilleri. Si se pare ca am ajuns bine, ei nu ies decat seara si dimineata, acum; in primele zile erau omniprezenti, unii participanti au si plecat.

Putini cunoscuti – dar multe gagici interesante…. sa vedem.

Ma trag la o bere, cu Daniel, de pe al carui laptop scriu, de altfel.

(revin)