Sau “Cum am invatat sa incetez sa ma ingrijorez si sa-mi placa muntele”.
Poze, aici.

Ziua intai – joi

Ultimele cumparaturi, ceva parale in plus, treburi de-astea; nu ma grabesc, am timp destul la dispozitie. Flori vrea sa plecam la 13, dar mici probleme (camera pocnita la bicicleta – se pare ca peticele alea-s doar de forma, bocanci uitati, alimentare) ne intarzie vreo jumatate de ora.

Drumul spre Bucuresti e plin de accidente; noi avem noroc (Flori conduce foarte bine, iti vine greu sa n’adormi ) si ajungem ok la LoreLora, zic, Lili (care mi-a denumit insemnarile astea blogjob – joc de cuvinte care se pare ca m-ar defini, zice ea). Din pacate, ocolul ne intarzie mult, iesim doar dupa aproape doua ore pe A1.

Dupa Ramnicu Valcea trebuie sa facem inspre stanga; Flori face chiar mai mult stanga decat trebuie – din cate stiu eu Giurgiu nu e tocmai in aceeasi directie cu Petrosani; noroc ca e o derivatie inspre drumul cel bun cu un km in spatele nostru – si atlasul meu de harti ne scoate din belea, reusesc sa ma ghidez dupa el prin drumurile comunale, scutind 20 km de intoarcere-si-revenire.

Noaptea ne prinde inainte de Targu Jiu; la intersectia dinainte de Petrosani, inspre Lupeni ne intalnim cu cel de-al patrulea membru al echipei, Gabi din Alba Iulia. Care a avut tot felul de probleme cu masina – probleme la care se adauga o piatra’n geam, pornita – se pare – de sub rotile masinii conduse de Flori. Shit happens.

Mergem pana cand atlasul imi spune ca drumul s-ar transforma in “drum comunal”; doar ca asfaltul e din ce in ce mai bun – iar indicatoare, ioc! Ajungem finalmente la unul care zice “Cheile Butii”, parca pe harta organizatorilor scria asta. Coborand, dam de o pensiune foarte faina; cum e clar ca nu vom apuca sa intindem corturile la ora 1 noaptea, somnul intr-o camera de motel e o idee atractiva.

Frigul ne loveste nemilos; afara sunt sub 10 grade – soc care ma trezeste rapid din somnolenta. La fel de bine cum o face si auzirea pretului pentru o camera cu pat dublu. Mai bine cautam tabara – doar ca n-o gasim (observ la un moment dat un fel de afis, pata de culoare galbena pe o iesire din drumul principal, doar ca n-aveam nici cea mai mica idee unde-ar fi dus) si dormim finalmente la vreun kilometru inaintea terminarii drumului asfaltat, dupa cateva gaturi binemeritate de whisky. Cabana Campusel e pe undeva pe-aici, sta in noapte si ne-asteapta.

Ziua a doua – vineri

Skoda Octavia nu e tocmai locul in care sa dormi odihnitor. Sunt intepenit complet, atat de frig cat si de pozitiile nenumarate incercate spre a adormi.

Flori afla ca tabara este ceva mai sus de unde-am oprit, exact acolo unde am vazut afisul; nu ar fi contat, totusi, prea mult – tot in hotel de 4 roti am fi dormit. Intindem corturi, cautam cunoscuti (daca nici Flori, ca veteran, n-a recunoscut prea multi, eu…) si incercam sa aflam despre program. Maine va fi traseul, 8 ore si jumatate maxim. Da? Avem lifturi, chestii?

Descoperim si existenta unor cabane, dar arata mai rau decat un cosmar postapocaliptic – le-as folosi doar in caz de ploua cu bolovani, kind of.

Paraiele sunt extraordinar de curate. Inexistenta factorilor umani peturbatori fac ca apa sa fie mai buna la gust decat apa plata de prin supermarketuri.

Incepe ploaia, marunta si rece. Tragem o fuga pana’n sat, daca i se poate spune asa, sa prindem oarece semnal – in fond sunt destui care se asteapta sa ne auda la telefon, decat sa auda de noi la Stirile de la ora 5. Studiem poteca pe care o presupunem a fi cea de traseu, dar cateva sute de metri parcurse in ritm de plimbare nu te pot edifica asupra celor ce vor veni. Mai edificatoare sunt cele doua sticle de Uzo aduse de Gabi. Chiar foarte! Iar paraul de langa noi e extrem de rece, exact cum se recomanda pentru pastrarea berii…

Seara ne cheama la actiunile culturale, zic foc-chitari-cantece despre munte-etc. Aceleasi din Delta. Nu ma omor dupa de-astea, mai bine ma bag la somn – maine o sa am nevoie de orice farama de energie. Mi-e teama, nu stiu la ce sa ma astept, e bine sa fiu pregatit pentru orice eventualitate.

Ziua a treia – sambata

Echipati si aprovizionati, plecam sa ne inscriem in traseu. Am cinstea de-a fi carausul oficial al expeditiei, bag seama – in rucsacul meu isi fac loc o gramada de chestii. Nu ma deranjeaza, ma asteptam la mult mai multa greutate. Pun, asadar, ca bonus, o sticla de bere de 2l, sa fie.

Intai si-ntai organizatorii vor sa afle cat suntem de bine pregatiti la teorie. Suntem, mama-mama! Zona? Alpinism? Pai cu de-astea imi veniti, mai baieti? Cand faceam eu de-astea… si ics-am rapid, la pura intamplare, raspunsurile pe-acolo. Urmeaza testul de prim-ajutor, la care totusi avem pretentii, fiind de meserie atat eu cat si Flori (da, obtinem si aici un punctaj praf, pentru ca erau versiuni multiple de raspunsuri, etc. – oricum, ne plasam destul de bine fata de restul). Apoi, testul de flora – sunt sigur, dupa aflarea rezultatelor, ca plantele de pe malul Putnei, oricat ar arata ele cu alea din pozele din test, NU cresc la altitudinea de 1200 metri. 2/10 e totusi un rezultat nesperat de bun .

Ocolim usuuurel proba de alpinism (sa zicem ca azi NU!) si trecem direct la urcus.

Primele 20 de minute mi-e rau. Greata, vertij, simptome ale lipsei de oxigenare din cate am aflat. Corpul se adapteaza treptat la cereri – de asta se pleaca pe o portiune mai usoara, pentru adaptare, presupun.

Drumul forestier se termina dupa vreun km; inspiratia o face pe Flori sa arunce apa din sticla, ca daca tot mergem pe langa parau… Ei bine, la nici un minut dupa aia marcajele ne indica sa pornim urcusul. NU pe langa parau.

Am bere, dar nu cred sa ajunga; pana la primul post de control, sunt transpirat complet. Schimb echipamentul, nu de alta, dar vremea sta sa se schimbe. Si altitudinea aduce cu ea aer mult mai rece. Comparativ, cainii care vin cu noi in expeditie sunt mult mai performani la urcus…si la coboras…si iar la urcus…

Alimentam cu apa intr-un paraias, e singura sursa inainte de final. Facem curbe de nivel pana in postul 2 – unde e deja frig si se lasa ceata.

Ceata. Absolut deloc placuta, in conditiile in care sunt ud leoarca; accelerez, in scop de a ma incalzi, incercand sa impun un ritm ceva mai alert; insa daca eu am venit sa-mi testez capacitatile si limitele, Flori si Lili vor doar sa se bucure de munte… si o las mai incet. Postul 3 e inconjurat de ceata, injur incet la gandul ca voiam sa prind ceva imagini interesante – acum nu vad decat o mare alb-cenusie in jur. Mancam - chiar daca nu mi-e foame, stiu ca am nevoie de energie si nu-mi pot permite sa pic brusc, epuizat. Terenul e o invitatie la entorse si luxatii – merg cu maxima atentie. Organizatorii spun ca asta e un traseu mediu, aflu ca alea grele sunt de ordinul a 10-12 ore de mers si diferente de nivel intre 1500 si 2000 metri.

Creasta. Mers usurel, nu e atat de dificil cum ma asteptam; picioarele imi sunt ok, nu simt nici picatura de oboseala. Pana acum am scos cam 2/3 din timpul maxim alocat. Unii spun ca e bine. Ma gandesc ca as putea sa fortez cat de cat, dar lipsa de experienta duce la accidente – raman cu echipa.

Postul 4 – gasesc BERE! Si apa, dar ma rog… Frigul mi-a intrat in oase, din haine pot stoarce o galeata de apa. Pornim in partea cea mai grea a traseului – coborarea. E cam invers ca la biciclete, chestia asta cu muntii…

Flori e accidentata, si-a zapacit o glezna. Coboara foarte greu, Lili ramane in urma cu ea. O greseala din partea mea, m-am grabit sa imi ating propriul scop si nu am luat in considerare echipa ca un tot unitar. Se pare ca spiritul de echipa nu e tocmai ce ma caracterizeaza. Acum… am aflat cate pot, la o data viitoare stiu pe ce ma bazez si-mi pot permite sa aleg echipa in fata performantei. Nu de alta, dar Flori reuseste si-o intindere de tendon, pe drumul inapoi…

Rezultatele de pana acum ale echipei se aseamana cu cele ale Romaniei la ultimul Eurovision. “Ecosit”, clubul sub egida caruia se presupune ca am participat, e pe locul 14. Din 16 participante, din care o echipa s-a retras…  Nu mai e cazul sa intram la proba de alpinism (oricum nu avem cu cine la feminin), nici la cros montan (ce, maaaaa? 5 km? ACUM?), cat despre cultural… n-am reusit sa compun decat un amarat de haiku. Cica:

De sus, privind la mine,
Ma-ntreaba muntele:
“Poti?”

Poftim cultura!

Oboseala ne-a cam daramat; mai apucam ceva din culturalul final, dar nu cine stie ce. Urma un nou traseu, la fel de lung – pana acasa.

Ziua a patra – duminica

O stergem devreme, pana la Focsani sunt 600 km de parcurs, si Bucurestiul va fi mai mult ca sigur aglomerat. Pauza la manastirea Lainici (mi-a placut felul in care unul dintre calugari incasa banii pentru pomelnice & shit – mai eficace decat la departamentul de publicitate al unui ziar, defalcat pe zile, numar de repetari, etc…buna afacere, sfinti parinti; vreun site nu vreti?) pentru fete, sa aprinda nuj ce lumanari. Pauza la Targu Jiu, unde (ce original!) facem poze cu cele 3 monumente pentru care e cunoscut orasul (+ Ecaterina Teodoroiu, da’ nu era nimeni acasa) si vizitam (huh!) Festivalul Berii, vazut inca de joi pe-acolo; festival unde constatam saracie maxima in zona: la ora 13.30 scaunele erau inca pe mese, gratarele neaprinse, nici naiba la dozatoare. Si asta duminica.

Drumul continua linistit, prin Bucurestiul in care Lili indica drumul mai rau decat un politist de la circulatie, pana la Focsani (da, am vazut un accident si la venire…). Club Life, bere rece, povestit. Doar ca sunt obosit, mai merg doar pe vaporii de benzina din rezervor, ca sa zic asa…

Acum, cand scriu, ma simt ca dupa un vin prost.

Respectiv  ”vin din concediu”…

Mai obosit decat la plecare, dar mai relaxat psihic, trag linie si-adun: 5 saptamani de preumblari, oameni noi cunoscuti, limite personale testate si depasite. Totul cu minime investitii financiare, poate doar perioadele de la mare sa-mi fi zguduit cumva contul. Una peste alta, sunt multumit.

This entry was posted on Sunday, August 16th, 2009 at 23:35 and is filed under Retezat, august 2009. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.