“Nu vrei sa mai raman? Mai e pana pleaca microbuzul…” – refuzasem, vedeam ca e obosita – nici eu nu ma simteam mai bine. “Intoarce-te, ma descurc de-aici”. Desi doar doua cutii de bere sunt putine pentru un drum de trei ore in caldura din masina fara aer conditionat. “Ne vedem peste doua saptamani” – si-am urcat.
Scosesem netbookul, nu-mi ardea inca de film eram curios sa ma uit peste poze. Trecusera parca doua zile – soarele inca-mi incingea pielea, mirosul de zapada inca staruia. Hiperstimulare informationala, atatea locuri vazute in atat de putin timp, in clipa asta inca nu am realizat detaliile complete. Pozele vor face asta.
…Incepuse ca idee – unde plec de unu mai; n-aveam chef de stat la terasa, n-aveam chef de sarbatori campenesti cu iz politic si mizerie maxima, nici de servit bere la dozator. Voiam sa plec pe undeva, dar toti cei din club aveau altceva de facut – sau erau la munca. Din vorba-n vorba, aflu ca vechea mea prietena R. ar avea de gand sa plece la plimbare cu masina-i. Doar ca nu e sigura. Am presupus ca poate-n doi ar fi altceva – si am presupus binisor, planul s-a cristalizat imediat… iar vineri seara eram in Bucuresti. Amicul Marius imi adusese un bax de bere, veche datorie, asa ca aveam rucsacul plin cu cutii. Plus un tricou, un trening, o lanterna si o pereche de ciorapi. Ca sa zic asa, eram pregatit pentru orice!
Planul era sa mergem in Mehedinti, la Ponoarele. R. aflase de nu stiu ce sarbatoare populara acolo, plus pesteri si-alte fenomene. Acum, nu fusesem niciodata in zona respectiva, era relativ aproape de Bucuresti (vreo 400km) – puteam sa ne cazam acolo, treburi de-astea. Imi parea un traseu foarte bun, poate gaseam si-un drum sa trecem la sarbi, granita avea sa fie aproape.
Gazda excelenta, R. ma rasfata cu tot felul de chestii, bruta din mine fiind total impresionata de tratament – si-ncearca sa raspunda asemenea… pe cat posibil. Apoi, avand destule chestii de amintit si discutat ne-ntindem pana pe la miezul noptii la palavre, cand realizam ca totusi trebuie sa plecam dimineata la 5…
Pat strain, nu prea reusesc sa dorm. Nu mai am varsta la care sa ma refac doar dupa cateva ore de somn. Plecam usor din Bucuresti, la ora aia nu e mai deloc aglomeratie. Traseul e usor – mai putin intersectia aia de la Rm. Valcea, R. n-o rateaza decat o singura data. Conduce excelent, are vana, duce masina exact cat si cum trebuie pentru maxima eficienta. Injura de asemenea destul de binisor, pentru un sofer de Bucuresti…
E cinci jumatate, mi-e rau de somn. R. e destul de afectata si ea; un soi de sindrom alergico-ceva (da, instruitul-medical din mine isi aduce aminte de termen, cumva; sau parca si R. imi zisese…) o darama – n-am fost atat de `racit` in toata viata mea. Simt in ea
…scriu acu’ ascultand Guerilla, baga astia muzica nais, ca de obicei, ca amplifica aducerile-aminte; prafii de langa mine vor sa schimbe muzica, sa-i fut!…
o vointa de viata pe care n-o stiam. Asta ma face sa desfac o bere. E sapte juma’te, dar pe undeva trebuie deja sa fie ora legala. Presupun ca oricum in be forty for r nu se aplica vreo regula. Dammit, ma simt ca in concediu…
Analizam vreo cateva filme, ceva carti -0 dar mintea mi-e la R. – cine e ea acum? Cat de mult e cea care mi-a schimbat undeva cursul vietii (undeva – august nous’noo, dupa eclipsa)? Zece secunde per intrebare introspectiva.
Si ajungem la Tg. Jiu. Ca orice turist cu bun-simt, acordam maxima atentie celor 3 (trei) chestii vizibile in oras. Coloana Infinitului (mni-am propus sa fac si eu ceva astfel incat sa fiu tinut minte - sa sap o groapa de vreo douaj’de metri, sa o numesc “coloana minus-infinitului”) – ei bine, oamenii astia au stiut sa profite de marunta lor atractie. Amenajare excelenta, pana si o buda publica mai curata decat aia de-acasa.
Mergem pana in celalalt capat al orasului, sa vedem (mergem = ratacim) alelalte doo chestii din Tg. Jiu. Presupun ca restul orasului sta financiar in turism, ajungem sa mancam intr-un hotel din mijlocul orasului o ciorba de burta – nuj’ cum sa-i zic – acceptabila. Zambetul si tratatia chelneritei a facut restul. Mancam si bataie la tratatia asta!
R socheaza un templar… guardian… ce era ala, ma? Un nene la sacou, cu insigna, pentru ca s-a urcat pe unul dintre scaunelele alea facute din beton, ca-s patrimoniu. Da? frate-meu face cu cofraje ceva mai meserias….
Pleaca ma, n-am nimic, asa scriu eu! Adu-mi o bere!
Hai ca de-aici n-am mai fost. Avem cam la treij’de kilometri de mers pana la Ponoarele. Drumarii presteaza despre asfaltat. Dar PRESTEAZA! Ce naiba, ce-o sa fie a doua zi, concert ACDC? Nu, doar ca trag un pic de ei … Un bastinas spune ca s-ar astepta la zece mii de insi duminica, si baga in draci. Nu ma abtin sa nu fac comparatie cu Vrancea, aci e un singur (aci? asta nu e oltenism?) drum asfaltat in ultima vreme, zic, unul de-asta prin judet. Bine-bine, aici presupun ca se fura fonduri ca oriunde, da’ la dracu`, macar vad ceva!
Ponoare. Aglomeratie, multa lume vrea sa vada 50 de hectare de liliac inflorit. Aci avem asa: una bucata pod natural, recte Podul lui Dumnezeu {buuun, aici urmeaza o paranteza lunga; e clar ca Al-De-Sus a angajat subcontractori romani cand a facut zona asta – material lipsa, se strica dupa doar cateva zeci de mii de ani [si ce, ma? comparativ cu 7 miliarde... (nu, nu stiu care e varsta geologica, simte-te liber sa comentezi, da-te-n...)]}.
R. ma cara dupa ea pe deal – belea, o sa vedem o gramada de chestii nemaivazuteeeeee! Mai ales cand constatam ca sunt acolo altii, deja – cu masini, motociclete, de-astea. Prea multa aglomeratie, zicem noi (asta suna straniu). Coboram spre pestera, constatand ca au aer conditionat la greu. Chit ca ne imbracam mai acatarii, nu e cazul sa trecem mai departe – sa ramanem doar in postura de simpli turisti.
Nu sunt cine stie ce orientat catre trendurile actuale – nici nu-mi pasa prea mult de chestii care nu ma afecteaza direct, pe termen scurt. Vad insa ce-o sa se intample ceva mai incolo – si parca e fain sa vezi momente din ce-a fost, inghetate-n piatra (hai, ca’s poet) – dar structura asta.. parca ar fi pacat sa fie pierduta. Nu e unica de gen, probabil – dar macar miroase a liliac!
Liliac. R. (mai tarziu avea sa decida ca eu am rol de blonda din dreapta) vrea sa urcam pe dealul respectiv, sa vedem padurea de liliac. Pai nu e mult de urcat – cel putin asa spun doi bastinasi cu care intram in vorba. Un Paul foarte amabil, impreuna cu amicul lui (imi cer scuze fata de el – nu am retinut cum s-a prezentat) ne indica cum ca ar trebui sa urcam, e vreme de mers vreo 40 de minute (stiu, puteam scrie si cifra asta) catre padure; “sa mergem”, zic, “controland in minte cata bere mi-a mai ramas, presimtind ca aveam de carat rucsacul…
N-am carat nimic, ma (as in “cititorule, ma!”). Ca era tot acolo. O multime de indivizi urcand ei 2-3 km cu masina, aducandu-mi aminte de aventura din Delta; aproape o mie de metri – daca nu mai mult – de gratare, metode noi de facut grill, cu cheltuieli minime – si-o Ti
misoreana rece, pe care am preferat sa mi-o torn singur – nu ca n-ar fi stiut omul de la dozator sa faca asta, dar voiam sa ma simt ca acasa 
.
Uitasem sa zic, m-a impresionat foarte mult organizarea – umezirea drumului sa nu se ridice praful, un nene militian (ceva gen cu doo table, chestii) rupt in gura de beat ce organiza traficul (vreo doua dacii rablagite) si niste vaci pe care le-a pozat R. Mi-a adus aminte de bancul ala cu blonda’n sant…
Nu era de stat. Bastinasii de ne-am indrumat inainte ne spusesera si de alternative de cazare – nici una langa Ponoarele; cred si eu – urma sa fie sarbatoare populara, wtf?
Suntem de acord – eu si R. – sa petrecem noaptea in apropiere. Anume, Ranca – vreo suta de kilometri distanta, da’ ce ti-e suta in zilele astea? R. conduce asa cum as conduce si eu dupa ce-as 1. renunta la bicicleta, 2. as busi masina de 3-4 ori, 3. altele – ce sa mai, ii place. Atipesc, trezindu-ma la Tg. Jiu, neindeajuns de repede pentru a o face pe GPS-ul, insa – ratacim vreo jumatate de ora prin oras pana ma orientez destul incat sa realizez unde suntem.
Cred ca simt ceva in legatura cu ea. Chiar daca a trecut atata vreme…
Simt ca-mi pare rau ca n-o sa pot bea o (as in 4-5) bere cu ea.
Pai ajungem cam la ora opt seara la Ranca. Ranca (linkul era primul la gugle)? Pai, de ce nu? E frumos tare aici <completeaza cu metaforele tale preferate>, drumuri – din nou – ca’n palma, lucrate. Cam atat am vazut din statiunea asta. Zapada o gramada, chiar imi era dor de-oliaca de racoare – dupa doar sase luni de iarna.
Ei, da’ si cand intram in pensiunea aia de ne-a zis-o Paul – zic eu, Pensiunea Paradis. Care pensiune ne primeste ca pe doi copilasi. Am mancat salatica, am fost intrebati daca mergem mai departe in excursie, daca vrem inca niste cafeluta, chestii de-astea. Conditii excelente – pretul la papica destul de pip
arat, totusi. Da’ orisicat!
Ei, si dimineata am mai contribuit o tura la bugetul local (sau al patronului) – dupa care am incercat sa izbandim catre partea ailalta a muntelui; doar ca nu se putea – la nici un kilometru, zapada facea cu ochiul Citronelului (R., e mascul, l-am simtit eu!) – de-o parte si de alta; acu’, daca era 
dupa mine, mai mergeam olecuta.
Cu bicicleta – sau cu Vitara de vreau sa o achizitionez (candva).
Bun, stai sa vezi – ca ne-am intors. Era cam zece dimineata, R. vine cu ideea sa mergem la Polovra[g|c]i. Pestera , manastire &stuff. Mergem – asa am si eu o sansa sa aprind o lumanare pentru uploadatu`-intru-Al’De’Sus-tata. Mai erau inca vreo doi, am baga oarece lumanari si pentru ei; oricum, nu era ca la Lainici – aci (iar oltenisme, inca suint in GJ) era liniste.
Pestera. Urcam alaturi de alti aproxmativ 20 de turisti
amatori (copii) si alti aproximativ 20 turisti profesionisti (de-astia cu masini, ca e greu sa urci 10 minute pe jos, ‘tu-va’n gura!). Pestera e organizata fain, nu zic; as vrea sa intru, dar mi-e cumva cam racoare – chit 
ca afisul spune ca ar fi o pestera calda – 8-10 grade; preferand o pestera cumva torida (25-30 de grade, plm, ca’s in tricou) o rog pe R. sa coboram catre masina. Da, aia rosie, in care ma simt ca acasa si
Mi-am pierdut stilul de inceput. Cred ca ma simt mai bine asa, parca se mai duce senzatia aia de lipsa si
sa plecam catre Bucuresti. E devreme – daca stau sa ma gandesc, am transport acasa pe la sase seara – dar R. e rupta
,
nu, ma, nu de-aia!
nu e cazul sa insistam cu de-astea. Admiram un indian local, calarind pe deselate si distrandu-se pe chestia asta la maxim.
R. conduce mai bine decat multi prieteni ai mei. Te poti baza pe ea. Si i s-au intarit sfarcurile. Dar asta-i poveste (i-am zis ca nu, nu i- s-au intarit). Ma duce acasa la ea, unde (as fi ramas) schimb cele aproape zece kile de bere cu carti. R. imi ofera un extraordinar cadou – imi imprumuta multe SF-uri cu care am sa-mi ocup mintea…
Renunt la a ma mai uit la poze; dammit
cica sa scrii ceva gen ‘am locuri de vazut, persoane de cunoscut’… doar ca nu poti. si presupun ca te’ntrebi (vezi, am renuntat la politeturi) care-i treaba cu eclipsa. stii ce? pai, prin ’99, a fost o eclipsa totala de soare, si-am fost intr-o tabara mesrie, unde-am baut multa bere. au mai fost si altele.
