…cu invitatul nostru de astazi (si mai ales de ieri), d-l. Robert. Daca n-ar fi lipsit momentan, din motive concrete, poate articolul asta ar fi fost scris la patru maini. Asa, o sa incerc sa-mi amintesc cat pot mai multe din ce-a fost sa fie cea mai dura excursie de anul asta (ca nici naiba nu ma mai prinde pe-acolo!).
<later edit>io-te ca veni invitatu`! o sa actualizez pe-aici cu culoarea asta…</later edit>
Planul era sa fi plecat pe la 10, sa facem scurt un Andreiasu – hai, poate chiar mai sus – si sa ne intoarcem. Doar ca plecarea a fost la 11 trecute, cu pauza de rigoare pentru depanat reteaua de la munca duminica (iubesc momentul cand sunt deranjat in weekend, tipandu-se la mine in telefon “nu merg calculatoarele”, chestie care poate insemna de la scufundarea cladirii pana la prostia utilizatorului, ordinea fiind a inversei probabilitati; agitatia unora si altora ca nu raspund, ideea de a da telefonul pe silent cand dormi, sau cand esti in timpul tau liber fiindu-le complet straina – treburi de-astea).
Robert forjeaza puternic pana la Odobesti, probabil necrezand ca o sa aiba nevoie de energia respectiva mai tarziu. Personal, merg mai la ralanti. Lunile de bere si stat degeaba se simt.
Vreme excelenta, vant usor din fata; drumul imi este arhicunoscut, observand insa cu placere ca a fost peticit destul de bine in ultimul an. Acum, trebuie precizat un lucru – traseul pana la Andreiasu (sa ma limitez la planul intial) presupune urcare constanta; desi e vorba de doar 35 km (pana la Focul viu), prima data cand am facut traseul asta m-am oprit de vreo patru ori (berea inclusa).
Azi e randul colegului de expeditie sa injure in gand urcusul continuu. Facem pauza de alimentare (n-aveam idee ca branza topita e excelenta cu grisine) cu putin inainte de Focul Viu si decidem sa continuam “pana la Nereju, ca doar se ajunge cu masina”. Mai mult de-atat, aveam de gand sa refac drumul pe care il parcursesem in august 2007 - drum care s-a terminat brusc, din motive de timp lipsa. Cei care le mai stiu cu gugle, anume maps, pot vedea scurtatura dintre Reghiu si Naruja, care anuleaza vreo 40km.
Firefox, Y U NO disable default spelling check?
Asa ca-i spun lui Robert ca ar fi interesant “sa ajungem pana la Nereju, ca de-acolo este o scurtatura de 10 km pe drum de piatra pana la Naruja”. Ce-i drept, in atlasul meu figureaza un asemenea drum forestier, dar aveam indoieli oricum. Timp aveam suficient, dotari de noapte excelente, imi permiteam chiar sa ajung tarziu in oras.
Dincolo de Andreiasu nu mai mersesem prea mult – inca vreo 5 km. Privelistea se schimba, masinile dispar, insa apar TAF-urile. In fiecare ograda, TAF si gater. Presupun ca nimeni nu fura lemne pe-aici, tin utilajele doar pentru curse nebune prin munti.
Doar ca drumul se strica din ce in ce, transformandu-se din sosea judeteana – cat de cat asfaltata – in drum comunal. Apoi, in ulita. Apoi in curs ocazional pentru suvoaiele de apa din munti. Si urca permanent. Incheieturile mainilor incep sa se resimta, facem pauze din ce in ce mai dese. Hidratarea e pe primul loc, cred ca am baut pana acum 4 litri de lichid, dar tot ma simt insetat. Avem insa destule fantani si izvoare pe drum – macar atat.
Eu personal am o altfel de abordare fata de aceste iesiri. Sunt pentru combinarea utilului cu placutul. Adica, atunci cand e de facut o tura serioasa cu bicla, dau la pedale pana urla bicicleta: STAI! Partenerii de drum ma pot auzi lamentandu-ma, scartaind un pic, dar sunt vorbe goale ca sa-mi dau si eu sare pe coada. In realitate musc din cadru si nu ma las pana urcarea pe bicicleta devine efectiv imposibila.
Iesim din Andreiasu (comuna, zic); un bastinas ne ajuta cu traseul, comunicandu-ne faptul ca mai avem de bagat ca ursu` pana la Nereju, numai urcus, drumul e demolat, plus ca la vreo 4-5 km mai sus e rupt podul, dar se poate trece prin apa. Zice “vreo cinspe kilometri”. Zic “a, dar nu ne grabim”. Zice “pai e bine, ca vreo doua ore faceti pana la Nereju.”
Imbucurator, nu? Numai vesti bune!
Intradevar, podul e rupt – mai bine zis, inexistent (totusi cu doi-trei ani in urma, Salvarile puteau ajunge la Nereju pe aici – vorbim despre vechile Dacii papuc – asa cum aveam sa aflu de la un coleg mai tarziu). Trecem pe buza digului, care arata periculos de alunecoasa – ceea ce ma face sa prefer mersul direct prin apa. Suntem inconjurati de-o gasca de pusti, plecati la scaldat – la vreo 50 de metri e un ghiol – mai ca ne vine sa ramanem acolo, sa facem o baie zdravana si sa renuntam la restul traseului. Sa nu mai vorbesc de vreo cateva copile dragalase foc, pare-se venite in vacanta; o fi fost diferenta de varsta, dar parca-parca… oricum nu cred sa ramana (in caz in care ar fi fost) virgine dupa vara asta. Ce face muntele din omul de oras!
Dupa care urmeaza partea interesanta a drumului, de existenta careia, daca as fi stiut, probabil as fi fost la bere la ora respectiva. Mai precis, zece km de urcus prin bolovani, doua dealuri abordate in scurt, diferenta mare de nivel. Efortul ne epuizeaza resursele si pana sus facem exact cat a prezis bastinasul.
Aici trebuie sa amintesc ca au fost vreo doi kilometri unde au fost pante atat de inclinate incat, desi mergeam cu cea mai mica viteza (foaia cea mai mica cu pinionul cel mai mare) bicicleta se cabra cand dadeam la pedala si se ridica pe roata din spate, asa era de inclinata panta.
Ca bonus, cu doi km inainte de destinatia intermediara a traseului drumul se bifurca. Robert alege corect, eu nu. Asa ca o luam pe unde zic eu… alti doi km de urcus. Damn!
Hai sa va explic care a fost treaba cu alegerea drumului chiar inainte de Nereju. Drumul din stanga era misto si ne uitam amandoi la el precum ursul la miere, dar avea un semn mare pe care scria “Drum forestier” si asta nu mi-a placut. Drumul din dreapta arata ca dupa o aluviune, insa pe o parte era flancat de un gard care imprejmuia o pasune. Unde-i un gard gasesti si o casa mai devreme sau mai tarziu, apoi oameni si tot asa. Unde mai pui ca in zare chiar se vedeau case pe partea cealalta a vaii, de aceea instinctul imi spunea sa mergem pe acolo, insa Codrut a zis sa incercam un pic alternativa frumoasa, just for the hell of it. Hm, n-am putut rezista tentatiei si asa am facut un pic, doar doi kilometri pana am zis eu: GATA, vreau la vale!
Un amanunt picant a fost creat de prezenta unui Opel pe acea portiune de drum. La volan era o ea. In dreapta un el. Tipa se gasea in pozitia semiaplecata spre el si a fost atat de surprinsa de aparitia noastra ca nici nu s-a ridicat decat atunci cand m-am oprit langa fereastra ei si am intrebat-o: “Unde-i Nereju?”. Cat de taran am fost! Unde dracu’ putea fi Nereju decat in directia cealalta, ce alta alternativa mai puteam avea? Tasteaza 
in Yahoo Messenger si vei vedea ce zambet aveam cand i-am pus intrebarea.
Ce-i drept, drumul celalalt e chintesenta drumurilor proaste. E un maidan de gunoi, printre bolovani. Care duce, totusi, in sat. Prima oprire, prima bodega. Si invers. BERE, ACUM (la pret de oras, ca doar suntem la mamadracului in munte)!
Un fapt total surprinzator in Nereju. Am oprit la prima bodega/magazin alimentar pe care am intalnit-o. Acolo aveau o extraordinar de mare varietate de bauturi. Dintre multe altele eu mi-am luat “Mountain Dew”. In cate locuri in Vrancea gasesti “Mountain Dew”? Uau!
Daca pana acum l-am tot amagit pe Robert ca “mai mergem un pic” sau “ce naiba, doar nu ne-om intoarce acum” sau “uite, 6 km!” – de-acum nu mai e necesar. NU ne mai intoarcem pe unde-am venit, preferam 30 km in plus pe partea cealalta a muntelui – dar macar e sosea! Oricum, scurtatura Nereju-Naruja nu exista – ne-o confirma orice bastinas intrebat. Dar ce mi-s 10km (presupusi) prin piatra, sau 20 pe drum proaspat asfaltat, care <decat> coboara, cum afirma bastinasii? Alegerea e fireasca. Dar mai intai, o alta bere in centrul acestei minunate comune, unde seful de post ii cunoaste exact pe aia care fura lemne (destule curti in care am vazut camioane incarcate, probabil e semn de iarna lunga), pe aia care vin cu bardita la discoteca, pe aia care au revenit de la spital carpiti cat de cat in urma bataii traditionale de seara… Aerul tare de munte face localnicele sa-si inceapa viata sexuala (eufemistic vorbind, e mai degraba vorba de un semi-viol, in cazul in care el nu-i da ei destul de baut inainte) de pe la 8-9 ani; pe de alta parte, o fi ceva si din vina geneticii – sunt frumoase astea de pe-aici, zdravene, cu forme, fara suncile datorate mancarii de KFC sau alte de-astea. Nici nu prea par a avea acces la calculator, Facebook, etc – nu arata insa a fi deranjate.
Pe de alta parte, nu ma intereseaza recorduri personale sau laude la bere astfel ca eu as fi ramas vreo doua ore la scaldat acolo unde podul era rupt si as fi ramas si o noapte in Nereju pe la cineva pe acasa pentru ca a doua zi, cu forte noi, sa facem si mai mult. Stiti si voi ca o noapte la munte face cat o saptamana la ses; unde mai pui ca am fi avut un pic de timp sa ne facem si niste … contacte locale.
Apropo de fetitele cu putin peste zece ani pe care le-am vazut prin Nereju si Paltin: ele au fost motivul pentru care am inceput sa inteleg mai bine romanul “Lolita” dupa doi ani de la citirea lui.
E ora 18, ar cam fi timpul sa plecam – daca vrem sa iesim din munti la asfintit; timpul e nerelevant oricum, e clar ca ajungem dupa ora 22 acasa. Cum trafic nu prea exista pe-aici, e o placere coborasul prin Spulber si Paltin (ok, e aici o panta in urcare usoara, la vreo 500 m, incomparabila insa cu cele de la Valea Sarii). Facem cei 20 km in mai putin de jumatate de ora; probabil daca ar fi existat scurtatura de care-am pomenit am fi facut o ora in cap.
Pauza de bere (iarasi, da! hidratarea e pe primul loc!). In materie de alimentatie, mergem pe o dieta formata din mere verzi si biscuiti – si e curios ca nu are efecte negative mixajul lor cu berea.. probabil sunt prea deshidratat pentru asta.
De-aici, traseul devine relativ usor. Pana la iesirea inspre Valea Sarii e mai mult coboras. Necazul e ca oboseala isi spune cuvantul, iar pantele din mentionata comuna ridica niste probleme destul de grele, in conditiile in care am dat totul la urcarea pana la Nereju. Facem pauza dupa fircare panta, hidratam, mere + biscuiti. O sa am o noapte al naibii de interesanta.
Stiti beciul dinainte de Vidra care intre timp s-a transformat in restaurant cu terasa si motel? Ei bine, are si o scena pe care un tip urla manele de rasuna toata Valea Sarii. Am urcat apoi panta care intra in Vidra si de acolo de sus am admirat superbul peisaj in ritmuri soptite de manea.
Ultima pauza mai serioasa este la “KM 25″ – nici acum nu am idee cum se numeste de fapt bodega/hanul/pensiunea asta. Patronul am ajuta cu oarece sfoara de rafie – am ratacit pe undeva mijlocul prin care imi legam lanterna de bicicleta (anume, un siret… dar orisicat!). Robert are semnalizare pe spate, dar farul e mai chior decat un LED de bricheta chinezeasca.
Nu ma plang pentru cum a fost. Greu ca dracu’, dar e normal. La ce sa te astepti in zona de deal? Am facut insa mici greseli. Nu mi-am luat o camasa subtire cu maneci lungi si m-am ars pe maini cam nasol si nici crema protectoare nu mi-am pus. Nu mi-am luat baterii de schimb pentru lanterna bicicletei si practic mi s-a stins putin dupa “KM 25″, care-i de fapt 26. Nu mi-am luat nici o camera de schimb. Am fost norocos si nu am avut vreo pana, dar asa ceva nu se face.
Trafic puternic pe-aici, se intorc oamenii de la munte. Plin de italieni, care conduc haotic, am obosit sa strig “MUIE!” de fiecare data cand vin cu viteza foarte mare, claxonand exact in spatele nostru. Nu zic ca romanii ar conduce mult mai bine, dar statistica tine cu ei. Am vazut destule masini de politie oprind italieni de-astia, e ca si cum ar pescui cu dinamita: imposibil sa nimereasca vreunul curat.
Mai avem 20 km pana acasa – dar parca sunt 100. Pauza laKM 13, pauza la 8 – am ramas fara energie, incheieturile scartaie (ca deh, doua luni de lenevit si nefacut altceva decat baut bere in fata blocului ori terminat seriale – cate un sezon pe zi… toate astea nu-s benefice pentru forma fizica). Mancam ultimele mere, bem ultimele guri de apa – si ajungem la destinatie la ora 23.
Greu. Poate ar trebui sa mai insist cu trasee scurte, chiar daca singur. Desi, fara discutie – in 2-3 drumul e mult mai placut si usor de parcurs. Ramane sa vad care va fi urmatorul traseu – e destul de aiurea sa refaci zonele de campie de pe-aici ca sa ajungi undeva de unde sa incepi adevaratul drum; exista alternativa trenului, trebuie sa mai studiez.
Ca observatii finale, a fost vorba de aproximativ 140km (cu tot cu ocolisuri, etc), diferenta de nivel 900 metri. Cauciucurile reverse thread au tendinta sa derapeze la vant lateral, pe sosea (chestie remarcata pe drumul inspre Odobesti), dar se comporta excelent chiar pe teren foarte accidentat; la franare brusca de asemena au tendinta de derapaj mult mai accentuata fata de cele normal thread, dar castiga (in oras) prin faptul ca stropesc mult mai putin. Un picior trantit la nervi in schimbatorul pe spate nu-l va face sa functioneze mai bine, e de preferat reglarea corespunzatoare…